Octavian Marers – Prefata

Prefaţă
Recent, fiind personal întrebat de rolul poeziei în societatea contemporană, nu am ezitat pentru niciun moment atunci când am afirmat cu toată convingerea nevoia de dezvoltare a subiectelor lirice cât şi a subiecţilor lirici; drept pentru care, privesc acest nou volum de versuri semnat Ocatvian Mareş sub forma unei reuşite unitare, în substanţa căreia cuvântul îşi găseşte perfect punctele de tangenţă cu forma nerostită. Afirm aceasta ţinând cont de efortul „bivalent” al autorului: poeziile într-un singur vers sunt adesea fericit completate de fotografii (reproduceri) ale lucrărilor artistului Octavian Mareş.
Deşi aflat la cel de-al patrulea volum într-un timp extrem de scurt, autorul se încăpăţânează în faţa celor care nu au dat crezare potenţelor creatoare de care dispune şi astfel, plusând binevenit, Octavian Mareş începe treptat să conteze în spaţiul literar băcăuan.
Poezia pe care o scrie nu suferă în prealabil un proces de conceptualizare „în manieră programatică” dar, poate paradoxal, surprinde esenţe tari ce sunt obiectivate chiar şi pentru o clipă. Acestea se leagă în modul cel mai firesc de ipostaza unui om echilibrat, îndrăgostit de armonia naturii şi care glosează înspre nesfârşit frumuseţea acesteia. De altfel, să nu uităm, Octavian Mareş este autorul unor haiku-uri ce s-au bucurat la timpul apariţiei de aprecieri cu totul deosebite.
Poezia volumului de faţă esenţializează până la ultima „translatare afectivă” momente surprinse de ochiul poetic, de privirea care întâlneşte fiinţial frumosul. Dacă este să urmărim până către infinitezimal modul în care simţul văzului, dublat de o înţelegere superioară, focalizează obiectul contemplării, vom descoperi o structură duală ce creează prin titlu un spaţiu de aşteptare, în timp ce versul care urmează nu face altceva decât să explice fiorul resimţit. Marele plus al versului lui Octavian Mareş este că reuşeşte să nu se confunde cu structurile aforistice. Cert este că poezia domniei sale „îşi face datoria” prin subtilităţile lirice care rezolvă ecuaţia în care cei doi termeni – pe de o parte titlul iar pe de altă parte structura determinativă a acestuia, conduc eul către o aşezare în matca firescului. Sunt multe exemple ce ar putea fi citate în această prefaţă. Personal, nu voi alege decât trei la număr, cu gândul că, şi pe viitor, trei vor rămâne cei care vor interacţiona: poetul, textul, cititorul: „Conac boieresc” – „Pe trepte vechi, praful aşteaptă trene”; „Mesaj vechi” – „Flacăra lumânării, joacă în flori nemuritoare”; „Prietenie” – „După o noapte lungă, o lampă afumată”. Prin urmare, o experienţă lirică, livresc asumată, plăcută, de-a lungul unui volum ce n-a propus nici mai mult, nici mai puţin, decât un suflet ce rămâne în căutarea perfecţiunii. În paranteză fie spus, forma la care a apelat poetul – poemul într-un singur vers – este una extrem de solicitantă deoarece cel care creează poate să cadă foarte uşor în spaţiul banalului. Octavian Mareş reuşeşte cu pricepere să ocolească în majoritatea cazurilor această capcană deşi sunt şi unele momente în care principiile estetice nu îşi găsesc cea mai bună rezolvare.
Concluzionând, am sentimentul că această poezie a exprimării naturii în diversele ei ipostaze ar putea şi pe mai departe continua după un timp mai prelungit de meditaţie, şi cu un al cincilea volum ce l-ar impune definitiv pe Octavian Mareş printre personalităţile lirice băcăuane.
4 aprilie 2006
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s