Precizari comparative ale prozei de factura romantica si realista

Precizari comparative ale prozei de factura romantica si realista
Pentru ca demersul rândurilor de fata sa îsi atinga tinta, pentru a pune în evidenta multiplele diferente dar si punctele de legatura dintre cele doua tipuri de proza, vom circumscrie mai întâi dintr-o perspectiva larga – pe de o parte cadrul istoric iar pe de alta parte maniera specifica de a-si construi textul pentru fiecare din cele doua curente literare. Pâna la urma, e cert faptul ca din perspectiva istoricului literar fiecare curent literar sta sub semnul unei anume mentalitati literare, determinata la rândul ei de contextul epocii (incluzând aici aspecte sociale, stiintifice, filozofice) si implicând o estetica noua, coerenta. Asa cum arata Ion Vasile Serban “referinta termenului se face la o metoda de creatie (ansamblu de exigente ale modalitatilor de realizare a operelor si de norme ale discursului literar) sustinuta de o constiinta artistica afirmata explicit (deseori polemic fata de formulele anterioare) de scriitorii unei epoci si reflectata în operele acestora”. Precizarile aduse de istoria literara vor lamuri în buna parte resorturile intime ale celor doua estetici.
Încadrare istorica
Se cunoaste, romantismul este miscarea literara si artistica ce apare aproximativ la sfârsitul secolului al XVIII – lea si se dezvolta pâna catre prima jumatate a secolului al XIX – lea. Apare ca reactie a individului la rigorile impuse de clasicism si se dezvolta în mod diferit în tarile europene. Daca aparitia realismului, mai târziu, va fi strâns legata de prefacerile societatii, romantismul este în primul rând o alegere ce tine de individ si mai putin de masele populare. În acest fel se justifica cel mai bine diferentele temporale de la o literatura la alta. De exemplu, între 1798 – 1800, aparitia revistei Athaneum condusa de fratii Schlegel reprezinta evenimentul literar care marcheaza începutul oficial al romantismului. În jurul acestei publicatii se grupeaza prima generatie de romantici, aici si acum este expusa doctrina curentului. Practic, în evolutia romantismului german putem distinge mai multe etape care includ asa numitul romantism incipient (Jean Paul, F. Hölderlin, Heinrich von Kleist), romantismul tânar de la Heidelberg (Clemens Brentano, Ludwig Achim von Arnim, fratii Grimm) si romantismul târziu, o ultima perioada care nu apare ca fiind unitara, neavând un centru usor identificabil.(figura care face totusi nota distincta e cea a lui Heinrich Heine). Scriitori din scoala austriaca se alatura romantismului german : Franz Grillparzer, Nikolaus Lenau.
Romantismul francez se desfasoara cu o oarecare întârziere, mai precis între 1800 – 1820. La rândul lor, istoricii literari converg catre a-l împarti în trei perioade distincte în urma carora ramân nume precum Lamartine, Victor Hugo. Alfred de Vigny, Alfred de Musset, Gerard de Nerval.
În Italia, romantismul se desfasoara de – a lungul unei perioade de aproximativ cincizeci si cinci de ani; si aici va îmbraca doua înfatisari diferite. Prima perioada vine sa propuna un caracter militant, patriotic; grupul în jurul caruia se încheaga ideologia curentului editeaza o revista – “Conciliatorul”, publicatie care avea un spirit polemic si încerca sa impuna dinamic noua viziune. Nume precum Alessandro Manzoni, Giacomo Leopardi, Giosue Carducci întregesc tabloul romantismului italian.
Un loc cu totul aparte îl constituie romantismul englez care prin multitudinea notelor distincte face imposibila analiza lui în acest context. Ajunge sa mentionam ca nume de maxima importanta (William Wordsworth, George Gordon Byron, Percy Bysshe Shelley, John Keats) fac mereu obiectul referintelor criticii literare.
Literatura româna propune la rândul ei o prima perioada a încercarilor – Gr. Alexandrescu, C. Negruzzi, D. Bolintineanu, M. Kogalniceanu, V. Alecsandri. Asa numitul postromantism a lui Eminescu acapareaza justificat prezenta elementelor romantice de pâna atunci, contând ca imagine plenara a esteticii romantice. În haina neoclasicismului, scriitori precum G. Cosbuc, O. Goga, Al. Macedonski ramân tributari romantismului deja apus în Europa.
Asa cum deja am precizat, aparitia realismului se justifica printr-o reasezare a societatii însasi si este determinata direct de evenimente istorice. Când în Franta romantismul îsi atinge apogeul, apare un nou curent : realismul. O vreme cele doua curente coexista, apoi catre mijlocul secolului XIX realismul se maturizeaza câstigând de partea sa majoritatea publicului. Scriitorii realisti debuteaza sub influenta romantismului, însa evolutia lor va fi în directia dezvoltarii noului curent. Pâna catre 1870, realismul detine pozitii dominante în Franta si în Anglia. Dupa aceea, va fi întarit prin contributia altor scriitori din ariile europene laterale: H. Ibsen, Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi, Cehov. Aparitia realismului a fost determinata atât de factori sociali cât si culturali. Evenimentele istorice cu profunde consecinte pentru societatea franceza si pentru întreaga Europa (revolutia din iulie 1830, grevele muncitorilor din Lyon 1831, revolutia de la 1848, Comuna de la Paris) au produs schimbari importante în mentalitatea sociala si au îndreptat atentia scriitorilor catre dinamica societatii. Treptat, dispare exaltarea de tip romantic. Dezvoltarea economiei burgheze a dus la spulberarea iluziilor social-utopice, umanitariste si sentimentale. Scriitorii adopta prin urmare o atitudine mai sceptica, mai critica, ramân mai lucizi. Propunând sa înfatiseze cât mai obiectiv contradictiile sociale, realismul are chiar de la început un caracter polemic dezvoltând în cititor un puternic simt critic.
Principalele caracteristici ale prozei romantice si realiste
Atitudinea scriitorului romantic este una ce contravine principiilor clasicismului. Totusi, paradoxal, în unele cazuri romantismul este mai bine înteles privit drept o completare a regulilor de tip clasic. Vom înlatura a priori aceasta perspectiva din dorinta fireasca de a înlatura echivocul din demersul descriptiv. Vom trata prin urmare, comparativ, principalele caracteristici ale celor doua tipuri de proza.
Tot din start, trebuie mentionat faptul ca proza romantica se încarca de lirism, textul romantic conducând continuu catre conotativ. În buna masura putem deci socoti ca proza si poezia romantica propun maniere de lucru asemanatoare si sisteme de referinta ce se presupun reciproc.
Principala trasatura a prozei romantice este cu siguranta subiectivismul sau individualismul. Se poate arata cu usurinta legatura vie dintre produsul literar si biografia autorului. Ambele par sa stea marturie pentru veridicitatea unor afirmatii aforistice prea bine cunoscute: “Ratiunea îi aseamana pe oameni, sentimentele îi diferentiaza”; “Romantic te nasti, clasic te formezi!” Romantismul înseamna pentru o larga perioada de timp suprematia în arta. Si daca am pomenit despre legatura vie dintre viata scriitorului si modul în care aceasta interactioneaza cu textul în sine, e momentul sa îl citam pe D. Popovici care în “Romantismul românesc” distingea doua alte subcurente: “Conditia sociala a scriitorului determina sensul progresiv sau regresiv al operei sale. Romantismul este strabatut de doua curente contrarii care se vor manifesta statornic: romantismul depresiv, în care viata sufleteasca se realizeaza în linie descendenta si se încheie în renuntare si romantismul progresiv, revolutionar, ispitit permanent de imaginea ideala a societatii viitoare. […] Înainte de a fi un curent literar, romantismul este o stare sufleteasca individuala, care apare din timpurile cele mai vechi ale culturii umane la popoare de rasa diferita si de nivel spiritual foarte neegal. ” Subiectivismul va determina o serie întreaga de alte trasaturi care numara printre altele cultul originalitatii – ce anunta nevoia de descoperire a unor izvoare si teme noi.(proza romantica germana reuseste sa raspunda cel mai bine acestui deziderat). Libertatea pentru romantic poate fi privita fie în sensurile imediate ale cuvântului – începuturile romantismului italian, partial român. Romantismul asumat organic impune o noua viziune asupra istoriei. Este de retinut în acest sens exemplul lui Nicolae Balcescu. Ramâne un romantic prin contributia adusa la cercetarea literaturii populare; un romantic prin crezul ca progresul este o lege divina; un romantic nu în ultimul rând prin stilul avântat, uneori chiar militant al operei sale. Visul, voluptatea onirica, ofera calea de retragere în fata vicisitudinilor unei realitati neîmpartasite. Visul mai poate fi privit (din nou proza germana dar si câteva accente în “Sarmanul Dionis”) si ca un mijloc prin care sufletul poate intra în contact direct cu ultimele esente ale Universului, cu adevarul prim. Motivul lumii ca vis este transferat catre însusi personajul romantic . Anton Reisler ofera drept exemplificare aceste “ suferinte ale imaginatiei ”: “Majoritatea viselor sale fiind foarte vii si parca vecine cu realitatea, i – a trecut prin minte ca fara îndoiala visa si în plina zi, ca oamenii din jur si tot ce vedea puteau fi simple creatii ale imaginatiei sale. ” Albert Beguin afirma raspicat în “ Sufletul romantic si visul ” ca “ romantismul însusi este o coborâre în regiunile inconstientului ” . Scriitorul romantic va promova prin urmare atotputernicia imaginatiei. În plan stilistic, aceasta supraevaluare a imaginatiei are drept consecinte gustul pentru pitoresc, exotic, fantastic, rareori macabru. (textul lui Negruzzi – “ Alexandru Lapusneanul ” poate aminti astfel de supralicitari putin verosimile). Strâns legata de vis si imaginatie este valorificarea resurselor inconstientului.
Sursele de inspiratie ale prozei romantice sunt diverse si propun o redimensionare a spatiului creativ. Astfel, natura nu mai este un simplu decor ci propune o stare sufleteasca. Peisajul are o sensibilitate proprie si participa la bucuriile, necazurile omului. Iata spre exemplificare un pasaj semnat Alexandrescu care descrie “rasaritul lunii” la Tismana: “Seara începuse a da obiectelor o culoare fantastica, dar în fata noastra, spre rasarit, o lumina rosiatica vestea apropierea lunii; peste putin o vazuram licurind ca o stea îndepartata, ca o faclie ce se aprinde în deasa întunecime a copacilor ce acoper muntele. […] Am vazut de multe ori rasarind si apunând luna, dar niciodata acea priveliste nu mi-a facut atâta impresie”. Alaturi de natura, demne de interes sunt istoria nationala (vezi N. Balcescu, Gh. Asachi, M. Kogalniceanu), folclorul (Anton Pann). Printre temele cel mai des propuse de proza romantica sunt tema naturii, tema iubirii (regasim iubirea în mai multe ipostaze: iubire purificatoare, iubire demonica, iubire care înlatura deosebirile sociale, iubire spirituala, ca mijloc de cunoastere, iubire neîmpartasita sau neîmplinita), teme filozofice precum tema mortii, tema contrastului dramatic dintre ideal si real, tema cautarii absolutului, tema omului de geniu (regasibile toate în “Sarmanul Dionis” sau partial în “Geniu pustiu”). Personajul prozei romantice are o structura antitetica: în general sunt instabile, firi problematice, hipersensibile, mereu nemultumite si inadaptate în societate. Personajul îsi dezvolta o biografie de tip eroic iar sufletul sau aluneca între fizic / metafizic, finit / infinit, eros / Thanatos, ratiune / sentiment.
La un alt capat se afla personajul dezvoltat de proza realista, personaj care cunoaste o dezvoltare mai mult sau mai putin uniforma de – a lungul textului. În crearea caracterului scriitorul se va inspira din realitatea cotidiana. Puternicul simt al observatiei probat de autorul realist dezvolta un cult pentru detaliu si pentru întâmplarea semnificativa. Aceasta obsesie are efecte imediate în ceea ce priveste lexicul. Limbajul folosit în operele realiste trebuie sa sugereze conditia sociala a personajului. Principiile, directiile de forta ale curentului erau declamate în revista franceza “Realism” din care aflam ca “realismul se pronunta pentru reproducerea exacta, completa, sincera a mediului social, a epocii în care se traieste, pentru ca o atare directie de studiu este justificata de ratiune, de necesitatile inteligentei si de interesul publicului si pentru ca ea exclude orice minciuna, orice mistificare. Aceasta reproducere trebuie sa fie asadar pe cât posibil de simpla, în asa fel încât sa fie înteleasa de toata lumea”. George Calinescu vede în realism “oglindirea fenomenalului sub speta ideologicului […] metoda care pune arta în concordanta cu realul”. De aici decurg o serie de trasaturi specifice prozei realiste: lipsa idealizarii, atitudinea critica fata de societate (Nicolae Filimon – “Ciocoii vechi si noi”, Ioan Slavici – mai toate textele), stilul uneori solemn si impersonal, interesul pentru amanuntul plasticizant (descrierea fidela a interioarelor, arta alcatuirii portretelor), preocuparea sub forma unei obiectivitati lucide pentru social. Temele sunt impuse de viata obisnuita si circumscriu evolutia personajelor sau a unor sentimente. În constituirea lor scriitorul da dovada de priceperea selectiei faptelor de viata. Revenind la personajul realist, putem afirma ca acesta apartine oricarei paturi sociale (Liviu Rebreanu – “Ion”) si populeaza spatii diverse precum institutii de invatamânt, biserici, fabrici, etc. Fata de romantism, realismul refuza idealizarea trecutului înfatisându-l sub forma unor digresiuni temporale în materia epica. Daca în cazul romantismului vorbeam de o libertate deplina si la nivelul formei, nuvela si romanul realist îngradesc adesea valentele scriitoricesti punând accentul pe actiune. Succesul romanului balzacian (cu certe influente la George Calinescu si nu numai) se arata novator în felul cum organizeaza planurile discursului narativ. Se pot distinge doua planuri epice: ordinea succesiunii evenimentelor (ordinea diegetica) iar pe de alta parte ordinea relatarii lor (ordinea narativa). De obicei, discursul narativ se prezinta astfel în ceea ce priveste romanul realist: dupa o patrundere rapida în sfera realitatii unde este plasata lumea eroilor (actantii), dupa ce cititorul ia cunostinta prin date esentiale de aceasta realitate, autorul recurge la analepsa care îl ajuta sa propuna declansarea actiunii propriu-zise. Ulterior, tempo-ul narativ este conceput progresiv respectând trei faze: a) pregatirea; b) criza; c) deznodamântul. Fireste, un astfel de sablon acopera în maniere diferite realitatea fiecarui text realist. Peste toate ramâne certitudinea unei “imaginatii” de tip obiectiv în care fabula reconfirma continuu verosimilul.
În concluzie, tipurile de proza definite în rândurile de mai sus, mai degraba se presupun reciproc decât se înlatura. O analiza ulterioara, în contextul literaturii române, ar putea usor identifica asemenea puncte de tangenta. S-a vorbit practic nu de putine ori despre un “realism romantic” (Marian Popa – “Realismul”) În final, am putea afirma ca “daca dominanta romantismului ar fi <<spontaneitatea conceptiunii>>, caracteristica realismului […] este <<iubirea adevarului>>”. (Adriana Iliescu – “ Realismul în literatura româna în secolul al XIX – lea ” )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s