Revista revistelor aprilie 2010

Revista revistelor aprilie 2010
Orizont
nr.3, 26 martie 2010
Paginile șaisprezece-optsprezece găzduiesc o foarte interesantă punere în scenă a avantajelor și dezavantajelor acelui gen aparte de “înapoiere”, cu rol de a caracteriza România la o privire comparativă cu țările din Occident. “Discursul de la Viena” rostit de Horia-Roman Patapievici are aceeași desfășurare de tip eseistic, tușând pe marginea unor mentalități în devenire. Raportul dintre Occident și Țările din Est rămâne o constantă, analizabilă din perspectiva unei noțiuni precum aceea a unui “continuum temporal”. La urma urmelor, autorul pleacă de la ofertanta constatare că astăzi, a fi modern înseamnă a participa la destinul lumii. Dintr-o perspectivă opusă, “dezavantajul major al faptului de a fi înapoiat ține de faptul că ești mereu elementul pasiv al ecuației istorice”. Totuși, nuanțând, uneori, când vorbim de înapoiere, ar trebui să admitem că putem observa și un gen de înapoiere diferită, parte integrantă a procesului modernizării. O prima concluzie ar fi aceea că “dacă modernizarea pune orice problemă în termeni de centru / periferie, atunci înapoierea face parte din dialectica proprie modernizării.” O serie de alte argumente conduc către speranța unei Românii ce ar trebui să-și dea seama de foloasele oferite de istorie. În mod egal, la rândul său, Occidentul are datoria de a se gândi asupra a trei puncte distincte: în primul rând, Occidentul ar putea vedea în Est acea parte  latentă din propria-i ființă; apoi, același Occident ar trebui să transforme utilajul mental al omului “înapoiat” al periferiei europene, bazat pe temporalitate multiplă, pe adaptarea sufletească la regimul contrariilor. În al treilea rând, poate cel mai important aspect, – după ce a “acordat atenție timp de un mileniu producerii și realizării de obiecte, Occidentul și-ar putea îndrepta atenția și asupra producerii și realizării virtualului sufletesc”. Materialul este interesant și privit în continuarea celebrelor conferințe Microsoft. Părți din acestea, se vor regăsi probabil și într-un volum de viitor.
Alexandru Budac realizează o cronică la ceea ce se dorește a fi un eveniment editorial de succes – e vorba de ultima carte a profesorului Andrei Cornea “Povești impertinente și apocrife”. Deși nu o mărturisește direct, comentatorul este neplăcut surprins de conținutul unei cărți ce pleacă dinspre Antichitate și se oprește în mrejele unui postmodernism cu iz balcanic. Dacă în mod firesc, textele ar trebui să se adreseze unui public educat, am putea fi uimiți și de apetența crescută în a o citi a iubitorului de zumzet telenovelistic. La urma urmelor, dacă a fost posibil un volum precum “De ce iubim femeile?”, de ce nu și câteva povești impertinente, fie ele chiar în marginalitatea aprocrifului?
Tot un eveniment editorial, însă de o altă factură, este semnalat de Alexandru Ruja. “Amintirea poetului” (îngrijită de Ioan Cocora) ne propune o ediție mai degrabă sentimentală a poeziilor lui Ioan Alexandru, o selecție făcută din primele volume ale poetului, perioadă în care temele centrale aveau în mijloc miracolul Creației. Tradus din germană de Iulia Dondorici, ineditul epistolar Ingeborg Bachmann – Paul Celan pune față în față două destine potrivnice, fiica unui austriac, membru al NSDAP-ului, studentă la filozofie, și un evreu apatrid de limbă germană din Cernăuți. Am fost impresionat de concizia Dianei Marincu într-un exercițiu estetic aproape fără precedent în p(r)ostmodernitatea țării noastre, mai precis într-un portret în cheie filosofică a Muzeului Țăranului Român. Cu voia dumneavoastră ori fără, voi reține un fragment ce asigură unitatea valorizărilor estetice: “Dacă privim muzeificarea obișnuită ca pe o «mortificare», atunci muzeografia «organică» ar putea fi o reînviere a obiectului, o prelungire a vieții lui, prin prisma relației lui cu vizitatorul. Dacă în primul caz, obiectul este anulat de convenționalismul muzeografic, de înțepenirea discursului și de izolarea prin etichetare, în a doua situație, obiectul zburdă, conectează, leagă și, cel mai important, vorbește. Se simte o eliberare a obiectului de tirania inventarului și pedagogiei. El nu este folosit ca argument într-o teorie, ci își construiește singur argumentele și teoriile, așteptând să fie privit și înțeles, așteptând să-și spună povestea”.
Tribuna
1-15 aprilie 2010
În sfârșit, sunt mulțumit la rândul meu: mai este cineva care să îmi împărtășească temerile cu privire la cruntele realități ale UE! Deloc ironic, George Jiglău se întreabă oarecum retoric “Unde se va opri extinderea UE?” Materialul radiografiază de fapt cererea de aderare a altor trei state – Croația, Macedonia, Islanda. Sunt formulate îngrijorări, speranțe. În pseudo-paradigma unei gândiri simpliste, am certitudinea că Uniunii nu are cum să-i fie mai rău decât cu România ori cu Bulgaria. Mai departe, dăm peste un recenzent ciudat, la întâlnirea cu o carte… ciudată: Octavian Soviany despre Moni Stănilă – “postoi parovoz. confesiunile dogmatistei”. Cu o autoare ce definește actul poetic sub forma unui exercițiu de forță, analizăm gestul poetic de a unelti chiar Istoria, încercare menită eșecului de a-i detrona puterea acaparatoare, ajungând în cele din urmă până la un orgasm al puterii. O forță de care autoarea este conștientă “și pe care încearcă să o valorifice în cadrul unei poezii cu program, de care nu sunt străine nici socialul, nici eticul.” O voce ce trebuie urmărită!
Sub formă de avertisment, la flash-meridian, Virgil Stanciu ne indică câteva forme ale romanului polițist indian. Fără doar și poate, nu putem uita de înrâurirea limbii engleze, ce s-a manifestat de-a lungul unor perioade extrem de îndelungate, perioade interesate de romanul enigmatic. Wilkie Collins, Arthur Conan Doyle, dar și Edgar Alan Poe au rămas în centrul unei mișcări ce asigura în fapt distracția unor pături sociale privilegiate, instituindu-se într-o formă ușoară și convenabilă de sondare a imaginației. Sărind peste timp, ar trebui reținut măcar numele lui Vikram Chandra cu al său roman “Jocuri sacre”, scriere ce aduce aminte de marea industrie bollywoodiană. Vom regăsi agenți secreți, contrabandă cu aur și materiale radioactive, urmăriri internaționale, cât și disensiuni ori intrigi indo-pakistaneze. Plusurile: personaje credibile, un fundal meticulous documentat, o intrigă plină de imaginație, toate conducând către zone de explorare a psihicului colectiv indian.
Oglinda literară
nr. 100, aprilie 2010
Temperat de cifra rotundă a celor o sută de apariții, editorialul lui Gabriel Funica trece în revistă o profesie de credință. Când prea serios, când poate prea ancorat în realitatea unui comic politically correct, ne destăinuie: “primul număr, cum se știe, primește întotdeauna un vot pedagogic de încredere. Deși în subsidiar atmosfera e mai degrabă una de parastas. Apar observații, comentarii, viziuni nebănuite. Aici nu-i pusă virgula, dincoace lipsește o literă, scrisu-i prea mare sau prea mic, fotografiile neclare, hârtia incertă etc. Hm, și ăsta cine-i? Știe cineva de el? E scriitor? N-am auzit.” După această etapă de maturitate, așa cum singur o consideră, îi urăm lui Gabriel Funica, cât și întregii redacții, numere consistente, surplus financiar (că tot în lumea viermelui publicăm!) și nervi de oțel! Dar, așa cum stă bine românului, fix atunci când sărbătorește, își vede vecinul cum îi critică ba tinda, ba mâncarea, ba șopronul. Pentru a nu strica tradiția, fără invidie, plin de avântul unor “vremi” îndepărtate, ne permitem a atrage atenția celor de la “Oglinda literară” asupra primei coperte, cea care nu de puține ori găsește formule nefericite, cu zone de un cromatic ce îți bulversează simțurile și judecata dreaptă. Dincolo de asta, dezgoliți de ironia cea pârdalnică,  apreciem că, într-adevăr, “Oglinda literară” “a evoluat constant, formă și conținut, ocupând în prezent, credem cu obiectivitate, un loc onorabil în ierarhia publicațiilor culturale din România.” (Gabriel Funica)
Theodor Codreanu ne propune un credibil bilanț al celor două decade postdecembriste, cu guvernări interesate de a discredita concepte perimate la nivel mondial, precum cel de națiune. În chip paradoxal, într-un joc luciferic, blestemat, până și cultura pare a fugi de oameni! Trăim în zona celor ce sunt mereu din ce în ce mai convinși de inutilitatea dialogului, ne gândim artificial la binele planetei, în timp ce ne uităm semenul. Totodată, printre aberantele legi ale societății actuale, numărăm și nevoia de a muta responsabilitatea regreselor sociale către majoritate, către pătura oamenilor obișnuiți, ce par a se confunda mai degrabă cu populații aflate în neputința de a se autodefini. Tot în zona unui pesimism cu haină de ultimatum se înscrie și “Ce facem cu Eminescu?” de Adrian Săhlean. Reflecțiile traducătorului explică motivele pentru care acesta a urmărit cu mâhnire dezbaterile din țară legate de Eminescu.
După o altă socoteală, inedite dar fericite paginele dedicate liceenilor, loc în care semnalăm debutul lui Andrei Mirică, june povestitor. Un al doilea debut este cel al Ancăi Opait – “Calul” și “Iarna din noi” (poezie). Deși plină de locuri comune, în cazul poeziei Cameliei Radu rămâne de apreciat coeziunea celor semnificate: “Mă voi topi în sângele tău / când noaptea te va îmbrățișa / întreg, / definitiv. // orbitor pe dinăuntru, / cu vise aurite / de lumina ce ar fi fost să fie… // un zbor fără sfârșit, / al unei contopiri, / al unui cerc, / al unui înger…” (“Cerc”)
Dinspre tragic către hâtru avem un comentariu semnat Adrian Botez cu privire la deplorabila stare a învățământului românesc. În colimator este luat chiar bacalaureatul 2010 cu nebuniile sale, un adevărat factor perturbator al ordinii axiologice. Pe rând, sunt comentate posturile dascălilor cât și ale celor de la conducere, ajungându-se la final la “încălcarea gravă a domeniului ipocriziei arogante și stupide”, în ceea ce privește “problema biletelor de examen. Văzând că, în bilete, sunt texte absolut necunoscute (pentru că, în afară de câteva rânduri din Noica ori Eliade și de rândurile Constituției – atât de sârguincios siluite, la modul pedofilic, adică încă… «de mică»… la câțiva ani de la naștere – textele din bilete erau, de fapt, «rupte» de prin felurite ziare și cărți de doi bani vechi grămada), profesorii examinatori au solicitat, politicos, să li se tragă la xerox,  și lor, un rând de bilete, ca să poată urmări mai ușor lectura și analiza elevilor examinați. Răspunsul «șefesc» a fost unul stupefiant: «Imposibil! Sunt secret național!» (personal, noi am auzit și varianta: «Sunt secret… public…» Parol, coană Veto?”
Dacia literară
nr.89, martie 2010
Pentru pasionații de lingvistică (dar nu numai!) studiul lui Stelian Dumistrăcel are caracter de obligativitate. Sunt analizate formele unui anglicism precum “locație”, termen ce nici măcar nu se regăsea în dicționarele românești ale începutului de secol. Interesant este faptul că folosirea substantivului amintit cu sensurile generale de loc și așezare a fost posibilă datorită re-împrumutului vechiului latinism pe filiera limbii engleze. Dublat de o exprimare neglijentă, fenomenul a acaparat masele de oameni, nespecializați, care vor folosi termenul de locație în enunțuri dintre cele mai ciudate. Spre exemplificare: “În muzeu am văzut o bucată din copacul în care Ștefan cel Mare a tras cu arcul, pentru a alege locația mănăstirii Putna”.
De o savoare aparte sunt paginile “poemului regăsit” – “La congresul economic” de Nicolae Beldiceanu (publicat în “Curierul”, 1882) și “documentului regăsit” – “Impresiile D-lui N. Gane” (publicat în “Flacăra”, 1911).
George Popa se află la al doilea episod “Eminescu și Heidegger”, stabilind filiații ori punctând aspectele diferite ale gândirii celor doi, plecând fie de la substantive-temă (adevărul, limbajul), fie de la mijloacele de expresie artistică (picturalitatea eminesciană). Deși cu o premisă interesantă, portretul lui “Eminescu azi” a lui Daniel Corbu sucombă în… recitiri metatextuale. Pe firul evenimentului istoric, Nicolae Dabija tinde să fie credibil în “Moses Gaster. Un savant cu titlul de onoare «expulzat»”. Atât Grigore Elisei cât și Oltița Cîntec ne oficiază întâlnirea cu o lucrare de referință a etnografului Emilia Pavel – “Valori etnografice românești în imagini”.
Scriind această trecere în revistă la doar câteva ore de la ciudata și cumplita tragedie de la Smolensk, găsesc de cuviință a încheia cu câteva versuri Jan Koprowski, în traducerea lui Nicolae Mareș: “Am tot mai multe cărți / pe care trebuie să le citesc: / iată-le cum coboară / de pe rafturi pe masă / pe podea / și mă imploră / să le iau în mână. / Am din ce în ce mai puțin timp / pentru lectură. / Unde mi-e timpul pe care l-am avut odată? / Ce să fac cu cărțile necitite? / Știu: / După lectură nu voi fi / nici mai bun nici mai înțelept / dar poate voi fi altul / poate voi afla / ce nu știam / undeva poate o idee va licări / ca-ntr-un far de pe malul mării / și va lumina pentru o clipă măcar / întunericul prin care bâjbâi. / Mi-e înțesată odaia de-atâtea cărți / N-am putere să le arunc / nici timp să le citesc / Timpul care mi-era prieten / a trecut în tabăra dușmanilor” (“Cititul cărților”).
LecTop

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s