Revista revistelor mai 2010

Revista revistelor mai 2010
Cronica
nr.4, aprilie 2010
Așa cum ne-a obișnuit, Valeriu Stancu rămâne mai mereu în zona de interferență a socialului, politicului etc. De această dată, formulează câteva rezerve cu privire la felul în care autoritățile statului au acordat (imediat după 1989) cetățenia română. Concluzia este cu siguranță amară: majoritatea “aplicanților” nu au avut decât de câștigat de pe urma  inițiativei lor. Statutul de român a conferit implicit șansa de a se fi situat mult mai repede în proximitatea celui de european; așadar, din nefericire, nu avem de-a face cu patrioți, ci cu indivizi interesați de o liberă și nestingherită circulație, a căror viziune retrogradă se leagă de necesități strict economice, de matrapazlâcurile momentului. Bănuim totuși că același Valeriu Stancu va aduce în numerele ce vor urma și câteva criterii care să opereze diferențieri între cei cu și fără crez.
Apoi, Cătălin Turliuc descinde în istoria Pactului Nord Atlantic, stabilind motivațiile ce au stat la baza fundamentării unui asemenea concept. Din prezentarea lui Bogdan Mihai Mandache, luăm act de realitatea faptului că doar spiritualitatea este cea care mai poate pune capăt înfruntării dintre tradiție și modernitate, idee ce se desprinde din interviul cu Francoise Bonardel – profesor de istoria religiilor la Universitatea Paris Sorbona. Pagina șapte, consacrată în totalitate figurii preotului / muzicologului Florin Bucescu, este prilejuită de apariția la Editura Artes a unui tom pretențios, având peste opt sute de pagini, dedicat felului în care s-a reflectat cântarea psaltică în manuscrisele moldovenești din secolul XIX. Urmează eseul Loredanei Iacobeanu, eseu ce are drept punct de plecare tema războiului în proza românească. De ce nu, având o aplicabilitate imediată și pentru elevii interesați în a soluționa inteligent un posibil eseu pentru Bacalaureat 2010, Loredana Iacobeanu așază față în față, într-un mod inteligent și aplicat, figurile iconice ale romanului românesc – Liviu Rebreanu și Camil Petrescu. Numărul de față e cu siguranță o reușită: un număr dens, ce nu plictisește, cu materiale ale căror trimiteri glisează dinspre zone de remember (“Iașul poetic azi. Liviu Antonesei: Despre apariția, falsa dispariție și eternitatea Poeziei” – Emanuela Ilie sau “Cu Cezar Ivănescu dincoace și dincolo de Stix” – Daniel Corbu) către contemporaneitate (“Constanța interpretării valorii” – Cătălin Bordeianu, “Globalizarea, confiscarea spațiului lăuntric timpului reflexiv” – Marinică Popescu).
Vitraliu
Nr. 1-2, aprilie 2010
Interesantă “punere în scenă” a unui caz de patologie culturală, înțelegând prin aceasta nevoia, manifestată din ce în ce mai sonor, de a-l canoniza pe Eminescu. Dan Mănucă nuanțează inteligent, stabilind “granițe” evidente între “Eminescu cel sfânt” și “Eminescu, poetul suprem”. Ștefan Munteanu readuce în discuție un studiu important despre filosofia eminesciană, scris de Cezar Papacostea și tipărit pentru prima dată în revista “Cuvântul nostru”. Noi materiale (“Filosofia antică în opera lui Eminescu”) aveau să îl conducă pe exeget către observația că gândirea lui Eminescu era conectată la principalele trei momente ale culturii universale: – a. religia și filosofia indiană veche, b. mitologia și filosofia greacă antică, c. filosofia clasică germană. Simona Andreea Șova ne propune o re-lectură a poeziei romantice engleze, stabilind că “remarcabilele realizări literare ale poeților englezi nu au fost întotdeauna apreciate de criticii contemporani lor. Dar, deși au existat și critici literari potrivnici textelor romantice, majoritatea lor au considerat că perioada romantismului englez este epoca de aur a poeziei engleze.”
Emanuela Ilie revine și în “Vitraliu”, cu aspecte din “Iașul poetic al anilor ’90: Cenaclul «Outopus»”. Încântător eseul lui Ioan Holban despre “Poezia sentimentului religios”, o preumblare artistică în marginile ființei. Istoricul Mircea Coloșencu dă măsura primelor sonete românești tipărite în presă. O ipostaza mai puțin cunoscută ne-o oferă Nicoleta Pop Blanariu, odată cu interesul pe care îl manifestă pentru noile forme ale dansului contemporan, substanțializând un concept precum “poeme dansate”. Dan Petrușcă trece în revistă a XV-a ediție a “Simpozionului Național de Estetică”, în cadrul căruia au fost decernate Premiile Centrului Apostu pentru anul 2009 – academicianului Alexandru Zub (“pentru demnitatea și tenacitatea Omului și Cărturarului, pentru limpezimea semantică a conceptelor, reflexivitatea întru cercetarea istorismului românesc și promovarea acestuia în universalitate”), academicianului Eugen Simion (“pentru originalitatea discursului critic întemeietor și consacrarea valorilor estetice arhetipale ale literelor românești, pentru strădania academică fundamentală întru renașterea spiritului național”), muzicologului Liviu Dănceanu (“pentru noutatea creației componistice și promovarea noului canon al muzicii culte, pentru patriotismul întru revelarea contribuțiilor românești la dezvoltarea muzicii universale”). Poate că plăcuta surpriză a numărului de față au constituit-o paginile de poezie semnate de George Bălăiță, C.D.Zeletin, Dan Bogdan Hanu, Ovidiu Genaru. Și pentru că suntem încă sub semnul bicentenarului Chopin – “Când se deschide laleaua / În lumina dimineții / Vezi umbra turlei / Lunecând pe ape / Și iată fluturele uriaș / Cum păzește intrarea” (“Impromptu” – George Bălăiță).
Acolada
nr.4, aprilie 2010
Radu Ulmeanu percepe grotescul unei Constituții Băsescu – Boc, cât și “bocănitul bocancilor comuniști”. Fragmente: “Proiectul guvernului cuprinde doar măsurile care-i sunt pe plac lui Băsescu și invocă «legitimarea» Referendumului în direcția unicameralizării Parlamentului și a reducerii instituției la 300 de «reprezentanți». […] Importante sunt, ca totdeauna în viziunea prezidențială, agitația, scandalul, demagogia populistă și aruncarea din nou a răspunderii pe umerii și așa firavi ai opoziției decimate de evadările în direcția PDL-Cotroceni, dinspre care adie îmbietoarele arome de ciolan. […] În acest timp, Boccișorul nostru premier, cu al său ministru de finanțe cu tot, se fac a uita că datorează de atâta vreme plata TVA-ului restant întreprinderilor de tot felul, ducând astfel economia la blocajul total. […] Pensiile, simțite sau nu, din care se pot tăia sume considerabile, având în vedere numărul mare al beneficiarilor. Banii pe care profesorii trebuie să-i dea înapoi, că prea se scaldă în bunăstare”. Și cum să nu resimțim adevărul celor scrise în aprilie, raportându-ne la sincopele de demnitate oferite de guvernanți în mai: declarații răsturnate peste noapte, cuvinte prost ticluite, cifre fatidice: 15, 25, cu minus în față – și toate astea așa, la o primă privire!
Aproape imposibil să treci de la cele de mai sus către cronica lui Gheorghe Grigurcu referitoare la “Micul tratat de estetică teologică” – Petru Ursache.
Un demers liric aparte e de semnalat în pagina a cincea, în care Ion Murgeanu ne reamintește de “Simfonia fantastică”. În registru grav, sobru, Adrian Alui Gheorghe ne prezintă marginaliile la o carte eveniment – “Istorie, genocid, etnocid” de… Petru Ursache!
Treptat, asistăm cum nume mari ies de sub canonul tabu-ului. Printre aceștia, îl vom număra de această dată pe Mihail Sadoveanu (“prin masonerie spre comunism”), în prezentarea lui Nicolae Florescu.
Voi încheia rotund prezentarea revistei, prin transcrierea aproape la întâmplare a câtorva gânduri legate de populism: “Ce urmărește în esență populismul? Fie manifestările de violență, fie cele de pasivitate ale gloatei. Dacă nădăjduim că nu vor mai apărea cu ușurință turbulențe sângeroase precum mineriadele sau ciocnirile naționaliste din Ardeal, indiferența cetățenilor se realizează progresiv, cu urmări pe care n-avem dreptul a le trece cu vederea. E scopul de căpetenie al populismului în prezent, încununat de un funest succes. Explozia mediatică îl slujește de minune” (Gheorghe Grigurcu).
Conta
nr.1, 2010
În România surprizelor, o apariție ce merită a fi urmărită, o revistă de atitudine culturală, un nou semn dinspre Neamț. În plus, e în chip real un pas cu dreptul: am fost bucuros să constat că prima anchetă a revistei se ocupă de “Literatura română: provincie și provincialism”. Înclin să îi dau dreptate lui Nicolae Dabija: “Provincia e o stare sufletească. De la un timp, așa cum toate satele basarabene au un aspect de periferie al orașului, oricât de departe ar fi de acesta, ele mărginindu-se cu orașul prin  intermediul televizorului sau internetului, există un complex al receptării pentru literatura care se scrie dincolo de capitală. Este multă provincie și la București”. Deși situat la o altă scară, eseul lui Adrian G. Romila despre centru și margine se înscrie în aceeași paradigmă.
Câteva pagini semnate de Emil Nicolae încep prin a înfiera graba multor (pseudo)critici de a pune la colț, din diferite motive, memoriile lui Adrian Marino. Personal, nu am înțeles până la urmă ce își propune chiar semnatarul… El însuși pare a se pierde, odată cu formularea unei ipoteze destul de generoase; iar când m-am așteptat la desfășurarea unor argumente, am dat peste o micro-fișă Adrian Marino, mai apoi peste câteva alte considerente legate destul de artificial de corpul comentariilor. Voi recunoaște totuși că celelalte materiale semnate de Emil Nicolae își ating țintele propuse: prezentarea Franciscăi Ricinski, a volumului “Ion Creangă” de Vladimir Streinu, ori a eseului antropologic-cultural “Imaginea raiului în cultura populară” de Adrian G. Romila. Tot Emil Nicolae e prezent și cu “Centura de castitate și poezia” ori cu paginile de comentariu la piesele de teatru marca Radu Afrim “Herr Paul” și „Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele”.
Tribuna
Nr. 184, 1-15 mai 2010
Mai sus, am folosit forțat sintagma sincope de demnitate. Am vrut să sune rău, chiar nefericit din punct de vedere stilistic. Am vrut să rămână în timpan, pentru că am din ce în ce mai mult convingerea că totul e o chestie de demnitate. În ultimele zile, am tot auzit: România nu e Polonia, România nu e Grecia. Într-adevăr, nimic mai trist. România se încăpățânează să rămână în zone limitrofe de interes. E țara guvernată de aici și acum, un loc unde orice e posibil. Euroscepticii noștri reușesc din ce în ce mai greu să își facă simțită prezența, fiind sufocați de un heirupism imberb. Da, în Polonia are sens “Kaczynski și Europa” – e și părerea lui George Jiglău care, în editorialul său din “Tribuna”, re-analizează relațiile fragile dintre Polonia și Uniunea Europeană, afirmând prin câteva exemple verticalitatea unui întreg popor.
Sper că fără legătură mi-au reținut atenția rândurile lui Cristian Hainic despre identitate și politici transgender. Recunosc, sunt interesante, argumentele curg, totul devine fascinant de “în ton cu lumea”; cu toate acestea, încă mai cred în normalitatea unei literaturi așa cum o știu, cu valori bine definite, consolidate de-a lungul unei istorii literare ce nu și-a pus până acum problema recunoașterii adepților LGBTQ. Doar ca posibilă viitoare discuție, am reținut cum 65 de auto-declarați transgenderi au ajuns la a afirma că “transgenderismul se compune din viața și experiențele diverselor grupuri de oameni care trăiesc în afara relațiilor normative de sex / gen”. Mă rog, asta îmi sună până la capât a libertate tâmpă…
Axioma
Nr.4, aprilie 2010
Cine știe cine a fost Costache Caragiali? Nu e vreun joc tv la modă, dar nici vreo întrebare formulată retoric. Ieronim Tătaru găsește motivația necesară de a ne propune un bogat portret al unuia dintre ctitorii teatrului românesc. Autor al unor importante scrieri dramatice, cel dintâi director al Teatrului Național, profesor la Conservatorul din București, Costache Caragiali rămâne un adevărat artist-cetățean, un nedreptățit ce își așteaptă reconsiderarea.
Numărul de față stă însă sub semnul lui Cioran. Același neobosit Ionel Necula ne prezintă o ediție Cioran la Editura l’Herne, un volum extrem de incitant prin selecția materialelor. Deoarece ar fi fără sens să înșirăm acum unitățile ce alcătuiesc cuprinsul, vom reține totuși că “Cioran este o carte masivă și complexă, structurată în mai multe diviziuni stenice și epistemice care întregesc imaginea noastră despre cel ce-a pus disperările în silogism și conferea lucidității funcții epistemologice.” Mai mult, Ionel Necula ne prezintă un dialog epistolar Emil Cioran – Lucian Blaga. Prețuindu-se reciproc, în ciuda unei diferențe de circa șaisprezece ani, cei doi “se urmăresc”, se apreciază prin cuvinte “calde și reconfortante”. Prima scrisoare e expediată de către Cioran la 1 iunie 1934, sub forma unui răspuns de mulțumire pentru gestul lui Blaga de a-i trimite “Cenzura transcendentă”. Merită reprodus un scurt fragment ce joacă rolul unei “profesii de credință”: “Vă mulțumesc pentru cartea ce mi-ați trimis-o, care pentru mine n-are importanță numai prin faptul că e adâncă, fecundă și revelatoare, ci și prin aceea că mi-a descoperit cât de puțin sunt filosof. Așa încât, citind această carte, bucuria pentru idei atât de noi se tulbură de melancolia pierderilor mele proprii. Nu pot să devin filosof sau mai bine zis nu sunt, fiindcă nu sunt și stăpân pe propriile mele idei. Oricât aș gândi, mă simt totdeauna prezent în mijlocul ideilor care devin astfel simple pretexte sau umbre, fără ca eu să fiu luminat. Cred că în mine se consumă un destin de Ivan Karamazov”. E iarăși vremea lui Cioran…
LecTop

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s