Sânziana Mureşeanu – „Viaţa nu e destul”

Sânziana Mureşeanu – „Viaţa nu e destul”
Deşi aflată la volumul cu numărul patru, autoarea nu mi-a fost cunoscută până în momentul când am citit ultima apariţie de la Editura „Casa Cărţii de Ştiinţă”, volumul de poeme „Viaţa nu e destul”. Titlul volumului are în mare parte funcţia de a dezvălui registrul de care este marcat atelierul poietic.
Nu cred că Sânziana Mureşeanu este genul scriitorului care adoptă o mască atunci când scrie. Nu există de altfel în scrisul său niciun element care să indice o scindare clară între eul livresc şi semnatara celor în discuţie. Atelierul virtual despre care vorbeam este locul unde se adună firele Timpului individual privit însă ca substanţă de regenerare continuă. Am impresia că tonul uşor revoltat al autoarei ascunde o melancolie dozată cu fineţe intelectual-afectivă. Ce mi-a plăcut la poezia Sânzianei Mureşeanu este tocmai această aşezare a propriei înţelegeri în orizonturile devenirii. Este în bună măsură o poezie a paşilor regăsiţi.
Aş afirma că mica tehnică a lumii văzută pe dos funcţionează şi aici însă ea nu are menirea decât de a-şi atenţiona cititorul să caute undeva către capătul îndepărtat al ocheanului. Înspre acea direcţie se vor fi aflând esenţele tari ale individualităţii creatoare. De-a lungul paginilor volumului asistăm la naşterea unui mare poem al destinului ce nu poate fi sub nicio formă schimbat  ci mai degrabă prevestit şi acceptat. Atât amintirile cât şi cele ce vor urma se topesc sub semnul unei poezii metafizice, a întrebărilor neformulate până la capăt. Sânziana Mureşeanu are darul de a-şi învăţa cititorul să o asculte. Repetarea unor motive sau poate chiar nu tocmai bogatul registru lexical folosit, nu denotă infirmităţi ori imprecizii poematice ci mai degrabă urmăresc să stabilească puncte de tangenţă cu alte experienţe limită. Aşa cum era firesc, aproape un truism de altfel, versurile mascat melancolice ale autoarei, conduc către dezvoltarea marii teme a timpului, văzut ca unica instanţă ce are capacitatea de a echivala potenţele eului poetic. Precum într-un exerciţiu de magie, realitatea timpului îşi exfoliază propria-i corporalitate în semnele unor sentimente ce stau la baza fiecărui individ. Prin urmare, nu e o poezie a dragostei, ci o rostire care se lasă înmiresmată de parfumul supremului sentiment; nu e discursul preţuirii unor valori ci mai degrabă al legitimării acestora.
Spaţializarea sentimentelor conduce câteodată şi la o localizare precisă, deşi normal simbolică: „Binecuvântat fie Ierusalimul, / Locul Sufletului meu ! // În fiecare dimineaţă / mă trezesc în Ierusalim / Deşi prizoniera depărtării sunt, // Binecuvântat fie Ierusalimul, / Locul de pe urmă al Sufletului meu ! / […] / Binecuvântat fie Ierusalimul / Cetatea de piatră / Pentru care Sufletul meu / M-a părăsit !” („Ierusalimul”). Deşi nu este nici pe departe o poezie care se provoace ostentativ motivele biblice, în spatele versurilor găsim adesea elemente ale redescoperirii,  în sensul unui semn reverenţios de credinţă. E şi cazul următoarei poezii: „La poarta casei / Culcaţi în iarbă / Doi miei şi un ied / Când mă apropii / Se ridică-n picioare / Mă cercetează / Şi respiră adânc. / Multă pace le-am stricat eu ! / Vino să-ţi spunem / Ce te aşteaptă ! mă cheamă ei / Şi-mi arată urmele / Mâinilor mele / Pe gâtul lor subţire / Ca o pâlnie de brusture” („II”). Este până la urmă şi o experienţă a colectivităţii care a parcurs istoria şi care a generat „neînţelesuri şi mai mari”. Focalizând către planul strict individual asistăm la exerciţii ale descoperirii: „Dimineţile, mă trezesc / O dată / Cu trupul meu: / Pasul sufletului / Perfect suprapus / Peste pasul trupului; / Atât: instantanee de dimineaţă / Apoi / Eu nu mai sunt eu / Eu sunt cinci degete / Eu sunt văzul a ceea ce văd / Eu sunt simţul a ceea ce simt, / Eu sunt Singură / O vale între două ghirlande de / clopote” („Întâlnirea de dimineaţă”).
Ceea ce reţine cu adevărat atenţia la Sînziana Mureşeanu este uşurinţa cu care reuşeşte să evite sintagmele ori manierele deja uzate de limbajul poetic. Sunt şi inadvertenţe care propun structuri gramaticale greoaie şi poate chiar unele formulări în care nu se respectă principiile discursului raţional (poezia nefiind până la urmă o marcă a logicii perfecte !).
Dar în final, este un volum care merită toată atenţia şi care semnalează pentru încă o data o scriitoare ce se află permanent în căutarea propriei identităţi. E o experienţă livrescă netrucată, vie, în stare de a declanşa alte mecanisme de raportare la ideea de valoare, atât pentru autoare cât şi pentru cititor.
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s