Sergiu Adam – melancolia peisajului. Interferenţe bacoviene

Sergiu Adam – melancolia peisajului. Interferenţe bacoviene

Ca şi în cazul lui George Bacovia, personalitatea lui Sergiu Adam nu poate fi desprinsă de creaţia sa propriu-zisă. Criticul clujean Petru Poantă arăta într-una din  analizele sale că „nu vrem să cădem în eroarea de a confunda calităţile unui om cu creaţia sa, dar în cazul de faţă acestea nu pot fi separate. Autenticitatea omului este identică cu cea a poeziilor sale”. Deşi are ca modele pe Blaga, Esenin, Eminescu, putem detaşa în lirica lui Sergiu Adam şi o „influenţă Bacovia”, ce se situează cumva într-un plan ascuns. În marea lor majoritate, peisajele lăuntrice ori pastelurile sufleteşti apasă pe tonalitatea agonică ce împrumută câte ceva din spaimele lui Bacovia. Poezia acestuia l-a contaminat pe Sergiu Adam; îl descoperim privind prin ochii copilului stampa maestrului: Un copil privea în cimitir. / Lacrimi de hârtie creponată / în ţărâna proaspătă vedea / şi femei în negru, despletite / pe cruci albe răstignite-n plâns şi mâhnite candele aprinse / şi coroane aruncate-n iarbă / şi cernite flori de tinichea / doamne, prea devreme, prea devreme / un copil în moarte se uita” („Prea devreme”).

Atmosfera creată aduce aminte de peisajul bacovian. Există în aceste versuri o ironie a vieţii, un tragism dat de imposibilitatea copilului de a scăpa de viziunile morbide. Practic, pentru el viaţa este suprimată; se opreşte în clipa în care copilul ia cunoştinţă de un spaţiu funebru marcat de „cruci albe răstignite-n plâns”, de „mâhnite candele”, „coroane aruncate-n iarbă” ori „flori de tinichea”. Există şi întrebarea retorică către divinitate, odată cu versul „doamne, prea devreme, prea devreme”. Nu transpare neapărat ironia ci o stare elegiacă care nu poate fi detaşată definitiv – de a-i fi tăiate legăturile cu spaţiul sacru al unui sat în curs de extincţie. Ajungând la mult doritul echilibru interior, poetul priveşte cu ironie moartea, dar de această dată se simte o împăcare cu sine, ironia nemaifiind încărcată de tragism. Sergiu Adam nu face altceva decât să consemneze o ultimă etapă: „Într-o zi vei primi o vizită. / Scurtă. Neprotocolară. / O doamnă celebră. / N-o cunoşti, totuşi. N-o aştepţi. / Vino – va murmura. / Un abur va fi / Numele tău pe buzele ei. / O amintire”. („O doamnă celebră”)

Ironia pe care o semnalăm odată cu aceste versuri este organic diferită de cea a lui Bacovia care servea poetului drept loc de refugiu în faţa revărsării tenebrelor descompuneri, în faţa unui echilibru precar: „În noaptea viforoasă de vei putea învinge/ O tristă-ngăduire, sau un humor secret – / Vor auzi în turnuri, se vor uita cum ninge… / O, cum omul a devenit concret…” („Plumb de iarnă”). Dacă categoria cea mai productivă în cazul lirismului lui Bacovia e ironia, la Sergiu Adam e mai mult o stare elegiacă. „Omul concret” se apără de neant disimulând cu ajutorul formulărilor ironice care-i îngăduie supravieţuirea dar şi împotriva cărora se revoltă: „Toamna-n grădină şi-acorda vioara, / Strada-i pustie… / Oraşul e plin de hambare,- / De pâinea cea nouă duduie moara. // O frunză s-a lăsat pe-o mână-ntinsă care cere… // Oraşul gol… / Cetate depărtată; / Frunzişul smuls” („Note de toamnă”). Socialul este din nou privit ironic iar tocmai în cazul acestui tip de ironie se pot stabili similitudini între versurile celor doi poeţi: „Oraşul e plin de hambare, – / De pîinea cea nouă duduie moara”. (Bacovia – „Note de toamnă”); „Pe străzi elegante, ca o părere, / Femeia modernă a trecut, şi revine: / Tot haosul e-o veselie de eter” (Bacovia – „Note de toamnă”). Pe de altă parte: Şarlatani în pieţele publice / Ronţăiau vorbele mari şi apoi le scuipau / Ca pe seminţele dovleac / La marile manifestaţii sportive. / Curând apăreau clovni lefegii, / Neîntrecuţi maeştri în ceremonii halucinante, / Cu surle şi facle-ndemnînd / Mulţimea flămândă să urle / Cântări mincinoase” (Sergiu Adam „Preistorie”). Tonul sumbru cu care Sergiu Adam ne înfăţişează peisajul provinciei aduce din nou aminte de Bacovia: „Afară provincia desfundă canale, / Un beţiv înjura lumea de mamă, / Pe dealuri, sub lună nouă, / Nechezau depărtat / Caii galbeni ai singurătăţii” („Într-o noapte”). Condiţia poetului e tragică. El se luptă în acest spaţiu pentru supravieţuire: „Macină clipa provincii / La moara încetului, / Printre colinele serii / Simt depărtîndu-se / Umbra de fum a poetului”. („Ce dacă?”) Precum la Bacovia spaţiul fizic e animat deseori doar de elementele naturii, în această dinamică totul este supus procesului de eroziune: „Sunetul toamnei se stinge, / Iarna bate în geam. // De acum / Fiece zi / Va fi mai scurtă / Decât amorul unui fluture”. („Gînd”); „Afară vântul citeşte afişe, / Ploaia măruntă le spală.” („Levitaţie”); „E frig şi târziu/ ca-n herbare, / O singură frunză / mai umblă prin burg / Iar peştii trag, / în hamuri de argint, / Caleaşca lunii pline / spre amurg”. („O singură frunză”). Gara este paradoxal şi ea pustie („Întotdeauna”) iar week-endul ne înfăţişează un spaţiu pustiu în care nici măcar elementele naturii nu mai sunt prezente. Până şi clopotarul este împins în afara scenei: „Nici un sunet de clopot, / Nici o boare de vânt. / Clopotarul bea de stinge la han, / Vântul e în vacanţă” („Week-end”). Câteodată descrierea provinciei se apropie de superba ironie a lui Ovidiu Genaru. Provincia nu e altceva decât „un tîrg de halviţă şi acadele/ poreclit inexplicabil Picior de Paris” ce presupune „lungi reverii într-un timp inocent / Nostalgia unor întâmplări netrăite / Apoi eternele partide de talent / Cu mătuşa Amalia, / Amneziile ei, întrebările pisăloage,/ Eternele discursuri ale unchiului Tom / Despre cinismul supercivilizaţiei, / Eternele adolescente aşteptînd / Scrisori din ţara Cocorilor Albi, / în târgul acela sentimental, / Care adesea îmi pare o ficţiune”. („Vacanţa II”). Tot în provincie „Timpul visează în albume de modă / Şi doamne emancipate afirmă că are / Magnifica policromie a penelor de păun / Duminica soldaţii cuceresc străzile, / Micile scuaruri, berăria, / Toni – frizerul, poreclit Mandolină / (Altădată fantele galant al cartierului) / Joacă table de unul singur / Şi întotdeauna câştigă celălalt, / Madam Esmeralda / (Abulica văduvă de la parter) / Cântă împreună cu gramofonul / «O, sole mio…»” („Solitudine”). Este oraşul condiţiilor pierdute în care aceleaşi „evenimente” se succed cu încăpăţânare, în ton specific bacovian, ca şi „Elegia după buletinul meteorologic”: „Ai grijă, deci, iubito, / ocroteşte-te, rogu-te / vezi bine, din necunoscut / intemperiile cu ochi de hienă pândesc”. Această lume alternează  culorile şi tristeţile autumnale: „grădina-n aşteptare care sună stins”, trecerea poetului „zâmbind prin linişti mari”. Atenţi, în cazul „Gravurilor” nu mai întâlnim aceeaşi cromatică bacoviană. Sergiu Adam preferă „o percepţie plastică, sobră, prin gravură, o înrămare a evenimentelor în culorile fundamentale: alb şi negru” (Petru Poantă). Deşi atmosfera bacoviană se insinuează în lirica lui Sergiu Adam, tristeţile sale sunt visătoare; ele au deschiderea largă şi aspră a câmpiei ce predispune la reverie. Singurătatea nu este apăsătoare, ci e singurul loc în care poetul aspiră la echilibrul interior: „Eu singur în această încăpere / Şi sărăcia mea proverbială / Ca un paj credincios ocrotindu-mi existenţa” („Eu singur”). Reveria dublată de solitudine e evidentă şi în: „Graba exagerată a înserării, / încăperea glacială, / Solitudinea. // De primăvară abia îmi amintesc. / Vocile ei, aroma, culorile… Cum / vor fi fost? Cel ce ştia a plecat, Cel / ce se-ntoarce în vis Altul îmi pare” („După ploaie”). Existenţa e ameninţată atât de factorii fizici cât şi de obsesiile poetului. Astfel, „Mereu mai discretă / E călătoria sângelui în artere, / Pe jarul din sobă / Zilele ard mai uşor / Şi fără să dea anunţuri în ziare / Celulele mor” („Lied”). Folosirea cuvintelor înseamnă de fapt comunicare dar, din nou, singurătatea este preferată: „Cuvintele mari – / Găuri negre în univers, / Mistice, invidioase, magnetice. / Ocoleşte-le, teme-te, / în vidul lor / Poţi să te pierzi oricând / Fără urmă” („Obsesie II”).

Sergiu Adam defineşte poetul în volumul „Gravuri”. Modelul nu este aşa cum s-ar fi aşteptat – Bacovia, ci Blaga: „Un semn de întrebare stăruie pururi / în ochii poetului / el însuşi / un semn de întrebare / în ochiul gigantic al lumii / fiind” („Poetul”). Aceleaşi revelaţii din Blaga pot fi întâlnite şi în „La ceasul din urmă al morţii”: „O stea înlăcrimată / asemeni unei fiinţe cuvântătoare / la ceasul din urmă al morţii / când se curmă odihna cea bună. Singur trăind între peceţi uitate / auzi desluşit clocotul sângelui, / geamătul mării când se naşte ziua / deprinzi înţelepciunea împăcării cu lumea, / vezi aievea într-o firidă, / pumnul de ţărână care rămâne” („La ceasul din urmă al nopţii”).

Elegiile erotice sunt în număr mic şi foarte cuviincioase, celebrând „o domniţă blondă, soare-al meu captiv”. Elegia poate căpăta şi o notă mai apăsată de tristeţe şi ruga o vibraţie existenţială mai mare: „lubeşte-mă, sunt singur ca şi tine şi uitat / la capătul iluziilor toate, / e-atâta iarnă-njur, şi-atâta spaimă / şi-atâta – fără sens – singurătate” („Ruga”).

Dragostea la Sergiu Adam e „calmă, vetustă – un şir de dumineci egale.” („Lied”), dar nici aceasta nu e permanentă: „Târziu / Barul obscur pe faleză / Roşu de buze / Pe marginea unui pahar / Acordionistul geme pe clape / Ai plecat, ai plecat / Orga de lumini scânteiază, / Noaptea continuă / Papagalul galben ţipă strident / Ora închiderii, barmanul doarme / Cu tâmplele-n palme / O femeie râde în hohote / Noaptea continuă” („Nocturnă”). Iubirea nu e un refugiu ca la Bacovia ci o stare spre care poetul tinde însă fără să o ajungă niciodată.

Elegia poate fi întâlnită şi în clipele în care poetul îşi aminteşte  copilăria: „în internatul de băieţi / Reci coridoare de melancolie” („Rememorînd l”); „Asemenea lor am fost cândva / Asemenea lor / Şi nu credeam, nu credeam…” („Asemenea lor”). Odată cu retrăirea unor momentele ale copilăriei şi ale adolescenţei, Sergiu Adam evadează într-un tărâm mult îndrăgit. Practic, cititorul asistă la reconstrucţia spaţiului ludic devenit acum doar un teritoriu imaginar: „Vară. O stradă cu îndrăgostiţi în amintire, / Turnul cu păsări în pulberea ei răsturnat, / Umbrele caselor joase, Ziduri însemnate cu / cretă într-un joc al copilăriei, ciudat”. // Eu, cel de atunci, traversez galopînd / O vastă câmpie imaginară / Şi cade amurgul şi calul nechează / Şi umple cu spaimă / Capătul zilei de vară” („Peisaj din copilărie”).

În cazul lui Sergiu Adam natura acţionează muzical conducând înspre o filosofie a tăcerii. Atât cromatica cât şi sonorităţile sunt de fapt un cumul de senzaţii ce se împletesc într-o impresie statică ce survolează un spaţiu nocturn care aminteşte vag de sentimentele de durată şi de apăsare în lirica bacoviană. Realitatea se supune iluzoriului iar discursul poetic se dezvoltă tocmai pe această eternă opoziţie. Versul lui Sergiu Adam nu e polemic. El nu supără niciodată, ci e un lirism al împăcării, al unei lumini ce vine din tradiţia moldovenească. Poetul nu se sfieşte în folosirea sensului propriu al cuvintelor. Datorită acestei modalităţi de a formula propriile sentimente rostirea este cursivă, fără asperităţi inoperante ci formând o materie caldă, gata să-şi lase însemnele în metaforă, gândire poetică pentru care propria-i limpezime valorează mai mult decât alte tentaţii secundare. Din când în când, mai transpare şi o viziune ironică asupra vieţii. Nefiind nici pe departe răutăcioasă, ironia este specifică spaţiului moldovenesc. Ca şi în cazul limbajului poetic, nu este preţioasă, încărcată de asperităţi ilizibile, ci este tandră şi fină, arătând însă „o sănătoasă nelinişte” a unui spirit încărcat de credinţă morală.

Dintr-o perspectivă exterioară, în 1971, Sergiu Adam publica „Eu singur” („Ateneu”, nr. 2, februarie 1971), versuri ce ne înfăţişează din nou un discurs în „maniera” Bacovia: „Eu singur în această-ncăpere / şi sărăcia mea provincială / ca un paj credincios ocrotindu-mi existenţa / Ar fi putut să fie altfel, la ce bun / mirările acestea, mâhnirea? / Privelişti idilice-n urmă / şi braţul tău leneş ademenind / şi făgăduiala unui trai tihnit şi iarăşi / amintirea acelui sclav nebun / care-a pierit” („Eu singur”).

Sergiu Adam închină lui Bacovia „Romanţă de vară” unde reconstruieşte spaţiul bacovian străbătut de această dată de un fior nou, cald, un optimism dat de posibilitatea unei alte primăveri. „Ningea frumos, ningea pe zări, ningea pe ochi, / ningea mereu, / erai părere sau aevea, / eram noi doi, eram doar eu?… / Treceam zâmbind prin linişti mari, / pe drumul neted şi albit şi râul / alb, culcat în gheţuri sclipea / prelung în asfinţit. // Spuneai de-o primăvară nouă / Şi-un verde pal şi-un verde crud, / Veneau spre noi din depărtări, / Veneau din nord, veneau din sud” („Romanţă de iarnă”).

Ca şi în cazul altor poeţi ai generaţiei sale, Sergiu Adam găseşte în Bacovia nu numai o referinţă culturală ci un punct de sprijin, un model de urmat: „şi ce străbun nedesluşit mi-a pus/ în cumpănă rănita lui mândrie/ şi steaua deznădejdii spre apus?// în care praguri sufletul să-l caut…” („Cântec”). „Tristeţea înmiită” îşi găseşte alinarea în aceleaşi „tărâmuri unde neguri torc” ori în „câmpul de lună cu zăpadă”.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s