Silvia Miler – Toastul confabulaţiilor lirice

Toastul confabulaţiilor lirice
Numele Silviei Miler nu îmi este necunoscut. Apariţiile sale în presa literară, cât şi lectura primului său volum de versuri au făcut să reţin numele autoarei pentru a-i urmări pe mai departe evoluţia. Anul 2005 a constituit fără doar şi poate o dată reuşită în calendarul autoarei, măcar pentru apariţia primului volum, intitulat „Lacrima meduzei” şi publicat la Editura Casa Scriitorilor din Bacău. Admit că, în momentul în care am primit versurile pentru cel de-al doilea volum, observând titlul acestuia, cât şi faptul că autoarea alege aceeaşi editură drept ajutor în materializarea celei de a doua trepte, am avut un sentiment vecin cu neîncrederea. Fără multă vorbă, am suspectat-o de o grabă oarecum nejustificată, ţinând cont de mai multe considerente pe care nu le voi discuta aici. M-am temut pentru o clipă că ar putea fi acel gen de carte care se naşte din cele anterioare, deşi nu se punea problema unui număr mai mare de volume. Prin urmare, slavă Domnului !, un „best of” era exclus ! Natura pesimistă ce mă caracterizează a plecat la drum cu un set de presupoziţii care s-au dovedit până la urmă a fi false şi inoperante. Prin urmare, mă veţi crede deocamdată pe cuvânt, cel de-al doilea volum semnat Silvia Miler nu este nici pe departe o copie mai reuşită sau mai slabă a primului, deşi apelează în câteva secvenţe la aceeaşi retorică. Mai degrabă, aş spune acum, când întreaga lectură a volumului de faţă s-a dovedit cu adevărat interesantă şi superior-îndepărtată ca valoare de primul, că excursul liric al autoarei se învârte în jurul unui set de probleme asemănătoare şi deoarece pur şi simplu autoarea îşi declamă versul sincer, netrucat, fiind măcinată de aspecte care reprezintă nişte „condiţii de încredinţare” în magia cuvântului. Mai simplu spus, am perceput versul Silviei Miler ca o constantă ce ţine de o atitudine poetică sănătoasă în care autoarea va mai avea cu siguranţă multe lucruri de spus / întreprins. Dacă primul volum se intitula simplu „Lacrima meduzei”, propunând astfel o metaforă aflată la graniţa scindării eului de obiectul cuvântului, cel de-al doilea volum, „Incantaţii pe lacrima meduzei”, ar putea să reprezinte un important vot de încredere (a mi se scuza barbaria !) în favoarea începuturilor. Concluzionând, ceea ce ar fi fost posibil de a reprezenta un handicap pentru poezia autoarei, se transformă fericit către un discurs programatic concentrat, de-a lungul căruia intenţiile poetice sunt înţelese perfect de cei de la Editura Casa Scriitorilor.
Aşadar, voi considera „Incantaţiile pe lacrima meduzei” ca un mod inteligent de a repune în circuit o viziune poetică ce se doreşte a fi complexă, deşi în câteva mici cazuri, aşa cum era de altfel şi firesc, punctele de tangenţă au fost forţate în beneficiul autoarei şi în detrimentul reuşitelor estetice. Ţinând cont de toate cele afirmate mai sus, prezint versurile cuprinse în ultimul volum, aşa cum am mai afirmat, drept o a doua etapă în evoluţia poetică a autoarei. Simbolul meduzei se încarcă de o matrice a expectanţelor semantice, transformând versurile în mici edificii ce stau poate paradoxal sub semnul întâlnirii elementelor de „specificitate” romantică, cu cele vag manieriste şi care provoacă, precum într-un carusel, unghiuri diferite de abordare ale aceloraşi realităţi. Deşi poate părea un truism, risc în a afirma faptul că versul Silviei Miler se cere a fi căutat, interpretat şi cu necesitate re-interpretat, tocmai din dorinţa de a nu scăpa ceea ce este cu adevărat preţios.
Raportată la cele două volume, realitatea eului liric este prinsă într-o întâlnire în limitele firescului, reprezentat de carnalitatea concavului cu cea a convexului, în aşa fel încât într-un final, această aparenţă a principiului unităţilor opozante ce se atrag să fie unul perfect creditabil. La o a doua lectură, în ciuda capcanelor aşezate la fiecare pas, cititorul avizat nu poate să scape de impresia că lucrurile se cântăresc tot în sfera discursului de origine romantică, acolo unde măştile neputinţei susţin sau acoperă realitatea unui clivaj.
Din punct de vedere formal, mesajul este rostuit în trei „dedicaţii” care-şi poartă propria lor distincţie. Numărul trei are substanţa unei re-semantizări mai ales prin faprul că sintagmele „neamului”, „zodii”, „incantaţii”, funcţionează mai degrabă sub forma unor dedicaţii. Tocmai, apropos de această aşezare, am impresia că pentru o înţelegere corectă, volumul ar trebui parcurs începând cu ultima poezie, apropiindu-şi declarativul din „neamului” prin incantaţiile la care cititorul este într-o primă fază doar martor, apoi este subliminal atras de magia lumilor construite. Tocmai, iată de ce consideram că cele două volume închid declarativul sufletului într-un firesc al sfericităţii. Acceptând însă această structură, pentru autoare lucrurile ar putea să se complice: ce ar mai putea urma ? Variaţiuni ? Puţin credibil !
Intrând efectiv în materialul liric, ne-am putea afla deodată în postura de co-participanţi la experierile însinguraţilor: „Poarta casei  mele / E zgâriată pe ambele / Părţi // Speranţele se înscriu la / Intrare, / Temerile scrijelesc la / Plecare, / Iubirile se opresc în Prag, / Se şterg de regrete / Şi mi se aşază / Curate / La ferestre („Pe ambele părţi”). Deşi, după cum am aflat, poezia pleacă de la un fapt real, interpretarea ei în această cheie nu ar duce decât către o diminuare de forţe. Casa poate la rândul ei să desfacă ţesătura textelor şi să desemneze spaţiul intim al trăirilor ultime dar şi imposibilitatea co-împlinirii acestora. Artă poetică deghizată sau nu, „Covorul vremii” ambiguizează şi mai tare prin „Se-afundă-n linişte durerea / Pecetluită de morminte…” „Dezlipiri de Dumnezeu” aminteşte uşor de falsa revoltă din psalmii arghezieni, viziunea fiind completată şi de un terţ mai mult sau mai puţin virtual: „Numele meu nu-şi aminteşte / Ecoul sufletului tău / Şi strânge-acum ca într-un cleşte / Doar dezlipiri de Dumnezeu”.
Ultimele dedicaţii se produc sub semnul apolinicului. Deşi există dubii asupra propriei condiţii, vocea are sentimentul că întotdeauna ar mai fi o scăpare. Cu mult mai interesante sunt însă primele două macro-texte asupra cărora mă voi opri la fel, în ordine inversă: „zodii” şi „neamului”. În „zodii” se urmăreşte ideea fatalităţii. Elementele ce ţin de graţios sunt sufocate de metafore abrupte „herghelii de valuri” ori de elemente ce ţin în general de natură precum arşiţa, penumbra, somnul, etc. Se întrevăd acestea în „Captiv în penumbra Eladei” pentru ca omul să fie tributar „Stelei ursitoare”: „Stea căzătoare / Stea urcătoare / Dorinţă arzătoare / De stea care moare / La cumpăna zorilor / Pe sub roua florilor / În chiot de fân cosit / Cu pruncuţ neplămădit / Cu plămadă de iubit / Peste grâu neîncolţit // Stea urcătoare / Stea ursitoare / Stea care doare / Durere ce moare / În plămadă de iubit”. Sunt multe alte poeme care se sprijină pe sonurile practicilor populare iar acesta constituie încă o disponibilitate rară, un adevărat atu.
Poemul care dă titlul volumului ar putea fi considerat şi cel mai surprinzător. „Se întâmplă” un deconstructivism al tuturor sensurilor, însuşi nucleul lucrurilor fiind afectat. Discursul se situează între amintirea unei stări de echilibru pierdute şi conştientizarea clipei sacrificiale. Simbolul nunţii este răsturnat, fiind atras către sfera negativului. Explicativă este antiteza dintre „şerpii despletiţi” şi clopotul care încă mai „boceşte uşor”. Suntem într-un spaţiu atemporal, un pulvis magic al fiinţei în care se răscoleşte carnalul. Omul trece către reptilian. Dincolo de toate, mai presus de teroare, rămâne „aşteptarea unei lacrimi”. Mijlocul primei poezii ne reaminteşte de mitul zburătorului dar pentru încă o dată, şi aici, semnificaţiile sunt inversate. Ţara oglinzilor sparte rămâne dincolo de înţelesurile dorului. Absenţa irişilor (să nu uităm: ochi şi floare) denunţă o senzaţie de neînţeleasă claustrofobie. Dacă fluidele universului rămân îngheţate sau lipsesc (lacrima, irişii, oglinzile), asistăm la imaginea autodistrugerii. Sugestiile thanatice probează zbuciumul lumii aflate între convex şi concav, în timp ce din exterior poezia desemantizează firescul. Şi iată cum, de această dată sub semnul dionisiacului, ne întoarcem cu faţa către primul volum de versuri, conferind sfericitate întregului.
Muzicalitate în registru sobru, ce aminteşte de Arnold Schőnberg dar şi de timbrul popular specific românesc, Silvia Miler incantează parcă la nesfârşit, aruncând în aer încă de la „începutul sfârşitului” semnele rememorării conştiinţei de sine. Prin urmare, o scriitoare de acum matură ale cărei versuri ridică dificultăţi în procesul interpretativ.
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s