Sorin Crisan – “Jocul nebunilor”

Sorin Crisan – “Jocul nebunilor”
De foarte multe ori am sustinut ideea ca anumite carti sunt necesare, ba chiar obligatorii pentru cineva care este interesat de fenomenul cultural. Nu traiesc resimtind nevoia spectacularului desi, implicit, prin alegerea pe care am facut-o, stiu ca ma voi contrazice întrucâtva. Numele lui Sorin Crisan nu este tocmai unul cunoscut publicului, în ciuda faptului ca cele doua carti pe care le am în fata, ambele aparute la Editura Dacia, ar fi trebuit sa îl propuna pâna acum unei receptari mai fericite. În ambele lucrari autorul îsi “aroga” dreptul de a se plimba printre multele teorii ce tintesc sa explice pâna la cele mai mici amanunte mecanismele abia perceptibile ale unei lumi ce se cere continuu descoperita.
Greu mi-a fost sa aleg între cele doua carti si pentru faptul ca dezbat tangential acelasi subiect: „Circul lumii la D.R. Popescu” si „Jocul nebunilor”. În cele din urma m-am oprit la cea de a doua dintre ele deoarece propune o viziune mai larga asupra lumii si a spectacolului ideilor, în general conceptualizata, încadrata în câteva tuse fine dar care tintesc catre asertiuni interdisciplinare. Astfel, autorul ne apare din postura unui carturar modern care stie cum, când si mai ales în ce fel sa-si convinga partenerul de justetea si rigurozitatea judecatilor exprimate.
Volumul marturiseste frumusetea „inversa” a lumii, o frumusete ce poate fi ratata din perspectiva obisnuitului dar care se autodivulga în contextul unei reorientari semiotice. De altfel, chiar de la primul segment al cartii intitulat „Schimba-te !”, Sorin Crisan e în pas cu vremea. Schimbarea nu se refera nici pe departe la o postura aflata vesnic în cautarea elementelor de noutate ci mai degraba readuce în avanscena discutiei câteva gânduri ce functioneaza cu autoritatea premizelor. În „Teatrul – povestea unei faceri” sunt revizualizate toate etapele de evolutie ale spectacolului teatral, privit dintr-o perspectiva ontologica, o perspectiva care leaga scena de realitatea imediata si care anunta jocul scenic drept un ritual constient asumat. Stabilindu-l pe Mircea Eliade drept unul dintre punctele de plecare, autorul gaseste legatura dintre sacru si profan: „Preluând datele calitative ale hierofaniei, putem spune ca teatrul îsi pastreaza atât rolul de punct fix, cât si acela de revelator al realului, cautând a se relava ca mit”. Teatrul devine un axis mundi care uneste atât pe orizontala dar în special pe verticala (Cerul, Pamântul, Infernul) toate punctele cardinale, dezvoltând simbologia hypersferei de care amintea în „Ochii Beatricei” Horia Roman Patapievici. Pâna la urma, în teatru, actorii reprezinta alaturi de spectatori o casta speciala ce rareori se afla într-o criza identitara. Perceptiile sunt subordonate binomului spatiu – timp iar senzatiile pe care le provoaca devin (în conceptia lui Kant) experiente. Acestea se desfasoara în interiorul unui act sincretic care îsi defineste cu multe ezitari forma. Perspectivele din care este definit jocul teatral sunt diverse iar tocmai acest simt acut al valorificarii tuturor modalitatilor de expresie este marele merit al lui Sorin Crisan.
„Theatrum mundi” si „Circus mundi” sunt alte doua capitole ce dezbat în oglinda realitatea unui motiv extrem de prolific atât în literatura cât si în teatrologie: motivul lumii ca teatru. Cei care marturisesc sunt Ioan Gura de Aur, Sfântul Apostol Pavel, Platon, Antisthene, Marcus Aurelius, Boethius, Luther, etc. Tema vietii ca spectacol reclama formula de „teatru în teatru”, structura ce are functie metalingvistica si conduce catre un dialog despre esente. Câteva pagini ne vorbesc despre „Masca: dincolo si dincoace de lume”. Cele mai interesante informatii sunt cele legate de functiile pe care le presupune masca: de nastere a umanului, semn al unei caste, protectie la care apeleaza cei vii în momentul în care vin în contact cu lumea transcedentala, etc; totodata distinge masti rituale si ceremoniale, masti extracorporale (purtate în mâna) si mascaronete (cu rol de decorare a caselor). Nu este ocolit nici spatiul nipon, acolo unde masca se întâlneste de timpuriu si îsi dezvolta semnificatii straine Europei.
Bâlciul, carnavalul, comicul, grotescul, toate se amesteca într-o lume rasturnata în care jocul nebunilor pare sa fie cel mai firesc lucru cu putinta. Într-o ordine formal inversata, volumul se încheie cu „Nasterea bufonului”, acolo unde avatarurile lui Arlechino demonstreaza pentru înca o data nevoia „jocului nebunilor”.
Ceea ce se poate reprosa lui Sorin Crisan nu poate fi în nici un caz „bagajul complex al cunostintelor” sale ci în unele cazuri o dispunere nesupravegheata atent a argumentelor, îngreunând firul demonstratiei. „Jocul nebunilor” e o carte definitorie pentru categoriile filozofico-estetice marginale, acolo unde nebunul îsi proclama suveranitatea.
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s