Turner again

Turner again
Moto: „Ceea ce importă la Turner mai presus de orice, distingându-l de toţi contemporanii săi, e adevărul.” (John Ruskin)
De multe ori am tot hotărât să renunţ la introducerile lungi şi să trec la analiza ori prezentarea propriu – zisă a textelui ales. Totuşi, sunt din ce în ce mai motivat în a crede că, tipul de comentariu ce nu este însoţit de o precuvântare solidă este condamnat la o înşiruire de judecăţi adesea fără acoperire, dintr-un egocentrism cu care ne-am obişnuit.
Dacă pentru a subzista, şi critica ar trebui să facă obligatoriu non-stop spectacol, ne aflăm în situaţia unor „generali de şcoală retrogradă”. Vrând nevrând, dincolo de animozităţile literare, mă las nevoit (nefericită exprimare !) şi voi aluneca către prezentarea celor îndrăgite fără a mă mai ocupa de ceea ce înseamnă critica rezumativă ori fără a mai atrage atenţia că până şi formele moderne de analiză ale textului revin către o atitudine neancorată în sentinţe finale. Mai mult decât altădată, e loc (căci nu am spus şi vreme !) de a revedea opere şi reinvestiga cu alte măsuri, dar nu de „a blufa” sau „supraetaja” vreun nume cu prenume. E atâta frivolitate în ceea ce se scrie despre, încât simţi nevoia de a tempera; un antrenor care simte că pulsul a luat-o razna şi că la conferinţa de presă s-ar putea să nu ştie limba în care se acordă interviul.
Şi aşa, uşor-uşor, mai din cauza celor de mai sus, mai din pricina concediului, plus fog-ul din critica mioritică, m-am hotărât să îmi aduc aminte de primul pictor dintr-un fericit top al alegerilor personale.
Am rostit aici numele lui J.M.W. Turner, R.A. Îmi face plăcere ca de fiecare dată să păstrez maniera britanică de a „inscripţiona” numele lui Turner, păstrând şi acel R.A. – ce conferă prestanţa cuvenită celui mai mare – fie-mi primită clasificarea ! – landscape painter.
Ei bine, după o bună perioadă în care l-am cunoscut doar prin intermediul albumului semnat de Vasile Nicolescu, l-am regăsit la câţiva ani după 1989, datorită noilor posibilităţi de „a te contamina” de cultura Occidentului. De atunci… am tot adunat: mai multe albume, mai multe biografii, chiar niste reproduceri după ale sale tablouri, desigur de un kitsch revoltător. Dacă cineva ar fi avut vreo iniţiativă şi în acest sens, cred că nu aş fi ezitat absolut deloc să mă dau peste cap şi să îmi plasez strategic în cameră şi figurine Turner.
Anul acesta, din pricina mitocăniei îndeajuns de cunoscute, am ales să ratez nervii de pe litoralul românesc şi am reîntreprins o excursie, de această dată doar virtuală, prin apele Margate-ului. O excursie alimentată de două biografii celebre dedicate pictorului dar şi de amintirile din vara anului 1996, când am avut privilegiul de a călca pe urmele marelui artist.
Prima dintre cărţile selectate este cea scrisă de Walter Thornbury, monografie ce are la bază o serie largă de scrisori, şi alte documente provenite direct dinspre apropiaţii celebrei Academii.  După informaţiile pe care le deţin, această carte a fost pentru prima dată editată în 1862, de către Hurst & Blackett.
Nimic mai impresionant decât modul acela vechi, poate uşor prea angajat de a scrie despre una dintre figurile ce se suprapune cu usurinţă peste arta modernă a Marii Britanii. Walter Thornbury are pretenţia, desigur majoritar adevărată, de a oferi celui interesat informaţii de primă importanţă. Astfel, viaţa lui Turner este reconstruită în cele mai mici detalii ce care nu cad în acea penibilă manieră romanţată a multora dintre biografii de serviciu. Tocmai, marele merit al cărţii este acela de a căuta nu neapărat “în spatele” lucrurilor, cât mai ales “pe lângă” cele importante, cele ce se vor constitui în semne – reper pentru biografiile ce vor urma. O viaţă ce pleacă de la suma unor schiţe, scrisori, mărturii dintre cele mai inedite, este o faţă adesea surprinzătoare a lucrurilor. Cu toate acestea, în maniera unui cuvenit bun simţ, Walter Thornbury face spectacol nu din “ceea ce ar fi putut ieşi” ci punctează, la momentul potrivit, scenele ce nu fuseseră atribuite imaginii oficiale. Un al doilea merit al cărţii, după unii şi cel mai important, este şi acela de a restabili climatul cultural al Londrei din acele timpuri, cât şi al unei Europe ce îşi aştepta reconstrucţia. Ei bine, volumul lui Walter Thornbury este cu atât mai folositor inimii şi minţii, cu cât într-un appendix bine organizat se fac trimiteri la schiţe, scrisori, etc. De altfel, avem şi un prim catalog (ce se vrea complet) al unui capitol aproape necunoscut pentru William Turner: The Engraved Works. Multe sunt aspectele ce ar trebui punctate vizavi de o asemenea lucrare, dar deocamdată mă interesează să atrag atenţia asupra seriozităţii lucrării, în ciuda unei vădite munci de pionierat. Toate acestea au fost posibile datorită unei formări complete ai membrilor Academiei, interesaţi în permanenţă de varii aspecte ale vieţii culturale.
Aproape în paralel, am recitit varianta lui James Hamilton, „Turner – a life”, 1997, Hodder & Stoughton. Dacă în privinţa primului semnatar nu cred că sunt necesare lămuriri suplimentare, despre James Hamilton lumea artei apreciază că este unul dintre cărturarii moderni ce îşi cunoaşte extrem de bine abilităţile de a media diferite discursuri culturale. Corespondent al nu mai puţin celebrului The Spectator, profesor ataşat al Universităţii din Birmingham, mă surprinde prin faptul că, pe undeva, monografia sa nu este un invers al celor scrise până la el, ci dimpotrivă, dacă aşa ceva este cu putinţă, o completare a acestora.
Revenind la ce mă doare, dacă la noi puţine au fost momentele în care biografii „au vorbit” despre subiect, netransformându-se pe ei înşişi în centre ale discursurilor, iată că între doi englezi aflaţi la un secol distanţă se poate confirma în special existenţa mai multor puncte de legătură.
Nu am ales aceste biografii datorită „facilităţii” de care dau dovadă ci pur şi simplu pentru că şi-au înţeles menirea: de a-l reda continuu pe Turner unui studiu serios dar oarecum paradoxal şi accesibil marelui public. Vizitând si câteva site-uri dedicate artei, fie ale muzeelor ce adăpostesc lucrările lui Turner, fie portaluri de artă în general, am înţeles pentru încă o dată de ce uneori ar trebui să îţi faci rezervări cu luni înainte pentru a vizita o expoziţie. Nu are rost acum să aduc în discuţie şi problema preţurilor… şi totuşi:
De ce turismul cultural este atât de bine organizat în afară (fie acest termen unul extrem generic), de ce acolo turiştii plătesc fără să clipească preţuri ce pentru noi rămân exorbitante ?; de ce la noi, în ciuda titulaturilor pompoase ale unor centre de cultură internaţionale nu avem decât maxim vreo cinci vizitatori – plătitori pe zi, în timp ce tot felul de pomeniri, aniversări, etc. curg una după alta ? În propria-mi infantilitate, mă încăpăţânez să afirm că principala cauză pentru nereuşitele noastre au legătură tot cu „capra vecinului”. Cât timp nu vom căuta să fim oarecum şi continuatori, nu vom face altceva decât pretenţioase exerciţii culturale.
Iată de ce, deşi altădată nu credeam a fi necesar, e vremea de a ne retipări prefeţele, introducerile, de a fi atenţi la cine şi cum traduce, la existenţa aparatelor critice, etc. Iar astea toate vor inventa şi pentru noi un curs firesc… Ne-am cam săturat de inundaţii. Vreau să citesc din plăcere, oameni ce scriu cu plăcere !  Să fie atât de utopic ?
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s