Vasile Puiu – La cumpăna liricului

La cumpăna liricului
Una dintre apariţiile ce vor atrage atenţia publicului cititor, cel puţin în a doua jumătate a anului în curs, este primul volum de versuri scris de profesorul universitar băcăuan Vasile George Puiu. Deloc îndepărtat tumultoasei lumi literare dar cu oarecare reticenţe în ceea ce o priveşte, reticenţe care au venit probabil în continuarea formaţiei domniei sale „raţionaliste”, profesorul băcăuan a debutat cu dreptul în volum la o vârstă uşor înaintată pentru o asemenea întreprindere chiar dacă în acest caz totul pare să fi fost făcut la timpul cuvenit. De altfel, vom vedea, poezia probează o formă deosebită, fiind purtată de un stil ales, nu tocmai pretenţios, un discurs prin urmare matur, deşi, aşa cum era şi firesc, rareori tributar unor formule poetice experimentate de alţi predecesori.
Personal, aş situa ineditul poeziei lui Vasile George Puiu sub semnul unui neoromantism justificat existenţial, uneori cu valenţe ludico – filosofice care amintesc de poezia lui Nichita Stănescu ori Marin Sorescu. Cu toate acestea, cititorul nu ar trebui să rămână cantonat în posibile maniere de apropiere faţă de text deoarece, aşa cum arătat să se întrevadă, poezia domniei sale este una extrem de vie şi pleacă din trăirea imediată. Pe de altă parte nu pot trece peste senzaţia că Vasile George Puiu este un fin cunoscător şi iubitor al textelor eminesciene, prin urmare un împătimit al romantismului în esenţele sale cele mai pure. Aş putea alege pentru exemplificare mai multe secvenţe dar  mă voi opri pentru câteva momente doar la „Eu mai întorc în urma mea o rază, / ca să rămână între noi ciudată, / şi mă întreb ce stea ne mai veghează / şi cât lumina ei ne va fi dată” („Rază ciudată”). Şi la nivel lexical am putea extrage cuvinte care deşi rămân de-contextualizate sunt în continuare generatoare pentru fiorul de tip romantic. Am în vedere o înşiruire precum „floare albastră”, „stele”, „cer”, „lumină”, „ploaie”, „mătasă”, „corabie”, etc. Fără doar şi poate acesta e felul în care l-am înţelege înspre deplin pe Vasile George Puiu. Este bine că în anul 2006 se mai găsesc „firi boeme de stirpe aleasă” care să mizeze pe un discurs peste care se pusese altădată patina timpului. Versurile acestui volum recheamă trecutul dar nu i se subsumează acestuia ci contrapunctează o alternativă la zbuciumul uneori prea haotic al poeziei contemporane ori la conceptualizarea forţată a unor sentimente. Să fie clar, Vasile George Puiu nu imită ci dimpotrivă, ar putea fi considerat un fin creator în contemporaneitate al unei poezii care necesită un bagaj intelectual demn de luat în seamă şi un aparat stilistic – lingvistic de care nu mulţi se pot bucura. Să nu uităm, cerinţele prozodice ale unei asemenea poezii sunt extrem de ridicate iar mâna unui priceput se detaşează imediat de simplele încercări. Printre altele, şi acestea au fost motivele pentru care am simţit nevoia să scriu despre poezia unui om ce îşi expune (de-a lungul paginilor) în chip nemijlocit propriile sentimente şi care nu îşi acordă decât pentru un scurt moment posibilitatea de a se situa exclusiv către zona ludicului; şi asta, paradoxal, chiar atunci când am putea vorbi despre o artă poetică. De ce oare ? Convingerea este aceea a unei „smerenii literare” ce cu greu ar mai putea fi găsită printre confraţii domniei sale. Prin urmare, deşi nu e în nota stilistică a volumului, îmi voi permite să transcriu în totalitate „Carte de vizită”: „Eu sunt un poet / de sus în jos / (întorc visul pe dos), / am genunchii goi / cu un pas înapoi, / un ochi nu-i prea mare, / altul de vânzare, / am un umăr de lut, / un os nefăcut, / fac negoţ clandestin / cu mărci de măslin, / mai am o iubită / zidită / într-un cimitir de dinamită, / cu un gram de iubire / gust din nemurire / şi scriu / o altă carte de citire”.
„Mărcile de măslin” sunt dintre cele mai convingătoare dar nu aduc cu sine neapărat liniştea sufletească. Chiar la începutul volumului asistăm la o „wagneriană” ieşire din matcă, acolo unde poetul îşi denunţă profetic convingerile intra- şi extra- literare: „Vreau ţărmuri cu pânzele roşii ce vin / purtând sărbători pe catarge” („Anotimp”). Aşadar, după „Adolescenţă” şi „Bifurcaţia neantului” – textul nucleu al volumului care împrumută pentru titlu aceeaşi sintagmă, asistăm la o „poezie enunţiativ – declamativă” în ale cărei sonuri regăsim teme cu finalitate romantică. Eul liric nu apelează la niciun truc la nivelul formei şi asta spre binele textelor. Uşor nefiresc aşezată în cadrul volumului, „Recviem” spaţializează resorturile afective: „ce glonţ adânc m-ar fi învins odată / să fi ascuns din firea mea o uşă, / prin care tu să fii mereu plecată, / iar eu să vin în lumea noastră dusă”. Această dorinţă de comuniune este şi pe mai departe rostită odată cu „nimeni nu ar putea afla / în ce zare se adună / zarea ta şi zarea mea” („Solfegiu”). Extrem de vii şi interesante sunt şi textele scurte precum „Lied”, „Vis”, „Amintire”; sunt remarcabile prin însuşi mesajul către imediat, transformând poezia într-un proces comunicativ în care emiţătorul tinde să acapareze şi postura receptorului. Asistăm practic la o concentrare de forţe uneori cu valenţe thanatice precum în „Lied”: „Nu mai dori ca lemnul să-ţi ajungă / eu voi cădea ca rana din inele; / pe bolţi atunci lumina ta prelungă / să se prefacă-n chipul morţii mele”. Deşi stilistic registrul verbelor mizează adesea pe acorduri gramaticale pentru persoana a II-a singular, femeia iubită rămâne fie o „Amintire” fie o posibilitate ce nu va lua contur. Ar mai fi şi alte simboluri de explicat precum cel prezent în „Calul”; toate acestea fac din întregul volum o carte interesantă şi variată.
Apărut în condiţii de-a dreptul excelente, volumul apărut la Editura Junimea este completat fericit de lucrările pictorului Francis Picabia şi se „bucură” de o postfaţă semnată de Alexandru Dobrescu („Vioara lui Ingres”).
Pentru finalul acestei micro-prezentări incomplete asupra căreia voi mai reveni, dar şi pentru a provoca interesul lecturii, am ales un poem pe care l-am considerat întru totul sugestiv pentru „marca” Vasile George Puiu: „Fiinţa cea de aer mai era / la căpătâi iubindu-mă să moară / şi turbure din mine alerga / o apă vie gata să mă doară. // retrasă zarea din mormânt / crescuse rar cu rădăcini în ceruri, / apoi trecu prin umbra mea un vânt, / să-mi toarne-n sânge parfumate săruri” („Dans lucid”).
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s