Violeta Savu – “Atocmiri”

Violeta Savu – “Atocmiri”
Cu multă plăcere aşez pe raft printre cărţile „de suflet” şi una dintre ultimele apariţii ale Editurii Studion: e vorba de Violeta Savu cu ale sale „Atocmiri”. Fireşte, o doză de subiectivitate într-un act critic îşi are riscul bine-cunoscut iar divulgarea încă de la început a rostuirii propriilor cărţi pare mai degrabă un gest lipsit de profesionalism. Şi totuşi, declar că nu am ştiut să găsesc modalitatea cea mai fericită de a începe această prezentare, drept pentru care am ales până la urmă sinceritatea totală. Într-o lume a topurilor, alături de succesele răsunătoare potenţate de luminile „scenei” vulgului, se produce arareori întâlnirea adesea neaşteptată cu valoarea, cu acel altceva inefabil ce îşi reclamă prezenţa indiferent de faţeta aleasă. Apariţia Violetei Savu mă face pentru încă o dată să zâmbesc înţelegător în faţa celor care declară răspicat moartea poeziei, a celor care trăiesc din best of – uri poetice deşi s-au îndepărtat cu mult şi de-mult faţă de poezie.
„Atocmirile” poetei nu sunt altceva decât o înlesnire către o fire melancolică ale cărei graniţe se prăbuşesc ca la comandă în faţa unei clipe de certă trăire şi înţelegere a microuniversului. La urma urmelor, acest „moft” al autoarei rândurilor sunt o capcană bine tocmită pentru cei naivi. Violeta Savu nu este o adolescentă care „promite în literatură” ci probează prin substanţa scrisului o maturitate cu totul aparte, atinsă pentru clipă printr-o distinctă preţuire a tragicului, lucru obţinut destul de rar în lirica românească contemporană. Privită din această perspectivă, eventualul cititor pe care mi-l doresc este unul care nu se lasă surprins de faptul că Violeta Savu nu e în pas cu moda. Cuvintele folosite nu provoacă argoul ci mai degrabă aduc o reverenţă registrului arhaic prin termeni adesea bine aleşi pentru a nuanţa învelişul sentimentelor. Fire caldă, câteodată tulburătoare, poeta, parcă inexplicabil, propune paradoxuri de neînţeles. Dacă aş urmări cu stricteţe gradul zero al prezentării de faţă, aş afirma tranşant că suma, sau mult mai bine spus numitorul comun al acestor „atocmiri” nu este altcineva decât poetul în persoană. Imagistica de care dispune autoarea nu este una tocmai variată, în schimb succesul demersului liric este asigurat de coerenţa în substanţă a celor declarate. „Eu sunt o piatră / plâng sânge / cu tine când o loveşti” („Atocmiri”). E drept, chiar dacă am citi făcând apel la motivul oglinzii – prezent de altfel explicit într-o altă poezie, tot am resimţi disperarea cu care autoarea preţuieşte forţa magică a cuvântului. „Eu” – „tu” e un joc matur al „atocmirilor” în care cei investiţi cu putere provoacă răni existenţiale prin căutarea adevărului: „eşti trist / cât poate fi un ţipăt // împărtăşită durere / mieruie cerul” („rană”). Violeta Savu cunoaşte proprietatea cuvintelor; nu îşi lasă versurile să se zbenguie cu preţiozităţi ridicole în apropierea adolescenţei. După cum am spus, cartea – poem îşi atinge maturitatea probând la nivelul conţinuturilor dar şi la nivelul formei, acolo unde întâlnim un vers concentrat, închis în aparenţa unei structuri aforistice.
Revenind, tânăra poetă se autoexilează către tărâmurile motivelor exotice ori, dinspre o altă posibilă lectură, ea este (dimpotrivă !) acaparată de episodul biblic: „mere muşcate / în prima zi fără dimineaţă // sunt goală // adâncă pentru tine / fântâna din lună” („înstrăinare”). Această goliciune stă mărturie pentru echivalarea personală a substantivului „atocmire” cu realele potenţe sufleteşti – livreşti ale autoarei. Mi-am imaginat, având girul prefeţei semnate de Constantin Călin o Violeta Savu precum o „domniţă din vremuri trecute deschizând prima dată sipetul mamei sale. Sau, mai simplu, (…) o adolescentă din vremuri mai apropiate care dă întâmplător peste săculeţul cu mostre păstrate de bunica sa şi visează rochii, multe rochii. (…) Sipetul, şi respectiv, săculeţul d-rei Violeta Savu sunt dicţionarele, la care apelează din alte raţiuni decât neajungerea limbii”. Imaginile au corespuns !
„Graţia stinsă” a tinerei poete a distrus un exerciţiu de critică literară. Peste cele ale „meseriei”, rămâne un volum surprinzător de reuşit şi ale sale versuri diafane: „un soare deschide / cărare pe mijloc // ard versuri / auind a pustiu” („versuri pe rug”); „licăreau prisne // monahi auriţi în biserici / tererem cântau cu putere // îngeri au zânit cu perle albe / aghiazma cea mare / slujea valanul cel bătrân” („ler de bobotează”).
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s