Yasushi Inoue – Printre frunze de ceai alb

Printre frunze de ceai alb
Am început undeva la mijlocul iernii, fără aşteptări ieşite din comun, o altă apariţie a seriei Cartea de pe noptieră a celor de la Humanitas. De obicei, deşi se pare că este un tipar cam nefericit în ultimul timp, îmi înfrânez încântarea în faţa unor subiecte care, sub o formă sau alta, mă binedispun, precum ceaiul. Dar „a binedispune” este cu prea mare uşurinţă ales, mai ales că, volumul asupra căruia m-am oprit, nu prea acceptă „disoluţii în manieră europeană”. Prieten de câteva zile mi-a fost Yasushi Inoue, autor japonez binecunoscut, personalitate puternică, ce reuşeşte să păstreze în literatură ştiinţa deosebită de a ucide frivolitatea omului de secol XX cu aspecte prezentate simplu, concis, dar care ascund deliberat suflul tradiţiei. Să nu uităm, de altfel, că unele scrieri ale celui menţionat au fost ecranizate de legenda Kurosawa sau că asistăm în ţările vestice la un interes critic literar crescând, vizavi de cel care ştie cum să „scoată” din câteva cuvinte fie un maestru de ceai (acesta e şi numele cărţii pe care o am în faţă), fie un samurai, fie un shogun ori chiar acel inefabil care să conducă literatura către arta de a-ţi disciplina sufletul.
Lucru rarisim, m-a surprins faptul că „Maestrul de ceai” este una din acele cărţi ce îţi impun ele ritmul lecturii. Deşi „întâmplările” nu se topesc decât în circa două sute de pagini, ce ar putea fi citite într-o singură zi fără prea mare efort, textul te îndepărtează parcă cu fiecare pagină încă din momentul când îşi simte partenerul nepregătit pentru întâlnire. Ceea ce mărturisesc pare uşor desuet, poate chiar uşor „prea venit din poveste” dar iată că, uneori, realitatea bate imaginaţia ! Lucru ce nu mi se întâmplă adesea, am fost nu odată nevoit să mă întorc, pentru a relua un pasaj sau pentru a-mi clarifica ceea ce ar fi trebuit să înţeleg din prima. Fără falsă modestie, consider că vina nu îmi aparţine; m-am făcut vinovat doar de graba specifică acestor timpuri, o stare de spirit ce nu îţi mai dă răgazul de a răsufla pe îndelete. Acum literatura e „deconstruită” adesea nu cu instrumentele potrivite, pentru ca mai apoi ideea de întreg să dispară cu totul din zona de interes a criticului / cititorului. Dar, până am înţeles toate acestea, a trebuit să revăd două filme undeva văzute prin tinereţe, să îmi reamintesc de existenţa cronicarilor, deci să îmi reglez pe o altă lungime de undă simţurile. Iar textul a început să curgă…
Aşa cum probabil e de la sine înteles, luând în considerare titlul cărţii şi celelalte volume scrise de Yasushi Inoue, şi istoria acestui volum pluteşte între fantastic şi istorie. Îmbogăţită fericit cu note şi un glosar de Anca Focşeneanu, începi să respiri acelaşi aer cu cel al personajelor. În fond, cartea nu face altceva în relaţia cu cititorul ei decât să respecte unul dintre principiile ceaiului alb, poate cel mai pretenţios. Preluăm dintr-o lucrare destinată cunoaşterii ceaiului – cuvintele maestrului Lam Kam Cheun: „În loc să aibă o aromă puternică, dominantă ca alte tipuri de ceai, ceaiurile albe au o aromă mult mai subtilă, care durează: este ca atunci când, toamna, tragi adânc aer în piept şi încă mai simţi un miros de vară în aer sau ca atunci când cânţi la un instrument, te opreşti brusc şi simţi că, preţ de un moment lung, muzica pluteşte în continuare în aer. În mod similar, infuzia de ceai alb nu are o nuanţă distinctă, deşi poate să aibă o tentă de galben, verde sau roşu. Atunci când e băut, ceaiul alb pare să nu mai aibă niciun gust – este ca şi cum ai bea apă fierbinte, cu un gust puţin mai aparte decât cel normal. Totuşi, după un timp, îţi dai seama de o schimbare subtilă a respiraţiei şi de o senzaţie nouă în fundul gurii, şi în cele din urmă pe gât în jos – un gust delicat, dulce şi hrănitor. După aceea, dacă iei o gură de apă fierbinte, constaţi că ceaiul alb nu e fără gust, ci în realitate este foarte dulce şi are o aromă a lui, caracteristică”. Ei bine, gândind toată această descriere ca o metaforă – umbrelă pentru întreg romanul, „Maestrul de ceai” este o experienţă ce îşi păstrează unicitatea chiar în peisajul literaturii japoneze.
Ce mi-a umplut sufletul de bucurie a fost abilitatea autorului de a jalona printre multiplele posibile feţe ale credinţelor orientale. Romanul ne poartă pe calea ceaiului în sensul cel mai viu cu putinţă. Deşi situaţie uşor utopică pentru mintea europeanului, maestrul de ceai este personajul din umbră, dispărut cu câţiva ani înainte de începutul cărţii, dar care rămâne în conştiinţa mai multor discipoli. Naraţiunea antrenează prin faptul că se realizează la persoana întâi; Honkakubo este cel care lasă mărturie un jurnal despre adevărata „cale a ceaiului”, formată din gândurile şi faptele sale ce se întâlnesc într-o lume a unor legi nescrise dar adânc înrădăcinate. Deşi retras din lumea practicanţilor, Honkakubo ajunge să înţeleagă cu ajutorul maestrului său că experienţa autentică este singurul mod ce te-ar putea conduce către adevărata cale a ceaiului şi că aceasta nu este singulară decât la nivel individual. Încă de la primele rânduri, tehnica lui Yasushi Inoue te aruncă în necunoscut deoarece se foloseşte de un supranarator care are simplul rol de a-l introduce pe Honkakubo dar care are şi marele merit de a certifica pentru cititor, abia la sfârşitul romanului, o experienţă dusă până la capăt: „De ceva vreme am la mine jurnalul unui expert în arta ceaiului care a trăit în epocile Keicho şi Genwa. Sau poate ar fi mai potrivit să-l numesc un cunoscător al artei ceaiului. […] Sunt scrise într-un stil subiectiv şi autentic, în care se amestecă monologuri, pagini de jurnal şi simple însemnări. Se crede că autorul acestui jurnal ar fi un anume Honkakubo de la templul Mitsui-dera, discipol al lui Sen no Rikyu”. După cum am lăsat să se înţeleagă, aici începe, aici se sfârşeşte dovada supremă: spiritul artei ceaiului.
Honkakubo este cel care este lăsat să vorbească şi să mărturisească continuu aspecte de legendă ale Japoniei medievale şi în particular ale practicării artei ceaiului. Misterul ce nu se lasă descifrat decât abia înspre final este cel al morţii maestrului Rikyu. Condamnat la „sinucidere rituală”, acesta moare cu demnitate, avându-l pentru scurt timp în camera de ceremonii chiar pe cel ce ridicase sentinţa asupra sa. Discipolii, se vor întâlni în memoria maestrului şi vor cunoaşte atât momente de graţie dar vor avea şi controverse. Aici este unul dintre momentele prin care excelează autorul cărţii. Ştie perfect arta detaliului, memorează cele mai fine nuanţe, cele mai nebănuite intenţii şi aşază în faţa noastră alte tipare ce apară o altă lume. Timpul însuşi cunoaşte alte valenţe iar multe din instrumentele folosite la prepararea ceaiului, atemporale,  sunt prezentate atât direct, prin intermediul personajelor, cât şi prin excelentul glosar de care aminteam. Obiectele au valori inestimabile prin faptul că au aparţinut unor caractere deosebite şi rămân în eternitate semne ale adevărului. Iată un mic pasaj, luat aproape la întâmplare: „După ce vom face ordine aici vreau să veniţi odată să vă arăt ustensilele de ceai. În ultimii doi – trei ani am fost tare ocupat şi nu mi-am mai găsit timp să admir ustensilele. După ce ne vom linişti aici, vreau să le admir în voie şi atunci am să vă invit şi pe voi doi. […] Ustensilele de ceai sunt ceva minunat, fiindcă nu se schimbă. Iubitorii artei ceaiului, pentru că au suflet, se schimbă. Faţă de aceştia, ustensilele sunt minunate. Nu se schimbă niciodată. Poţi să te bazezi pe ele. […] Totuşi, şi ustensilele depind de cei care le posedă. Sunt multe ustensile care suferă pentru că au ajuns în posesia unor oameni de nimic. Se aude plânsul lor. E mai trist decât cel al greierilor. Uneori aud acest plâns. Ele spun: eliberaţi-ne de aici, eliberaţi-ne de aici !”
Tulburătoare sunt şi fragmentele mai mult sau mai puţin uluitoare care leagă experienţele interioare de fenomene ale naturii. E de reţinut grindina care s-a abătut peste tatami (camera de oficiere a ceremoniei ceaiului) în momentul săvârşirii sinuciderii maestrului Rikyu. Elementele naturii susţin adesea portretele personajelor importante dintre care figura lui Hideyoshi se detaşează.
Dacă ar fi să întreprind o paralelă aproape imposibilă, m-aş gândi la Umberto Eco care, fireşte, într-un alt mod, specific european, găseşte în „Numele trandafirului” parabola ce e în stare a institui o „existenţă dificil-înaltă” Plus mister, intrigi, etc.  „Maestrul de ceai” este varianta orientală cu mai puţine elemente de puzzle; Maestrul Rikyu (dar nu numai el !) îşi găseşte calea în spiritul adevărului şi echilibrului pe care i le conferă excelenţa în arta pregătirii ceaiului. Aici poate fi totul: „Maestrul Rikyu a fost minunat. Şi-a urmat propria cale. Şi-a creat propria artă a ceaiului. A transformat arta ceaiului dintr-un mod de distracţie în ceva sobru şi serios. Dar nu a făcut din camera de ceai un loc de meditaţie zen. A făcut din arta ceaiului o artă pentru care merită să-ţi dai viaţa”.
Marius Manta
Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s