Umberto Saba

cât despre cumințenia poeziei…

Îmi aduc aminte cu mare plăcere cum în vara anului trecut am făcut o alegere fericită, plecând în Budapesta, pentru a vedea expoziția Turner & Italy. Firește, mai pe larg am scris despre mica mea aventură altădată. Acum, la sugestia unei prietene, mă opresc la “Canțonierul” lui Umberto Saba. Mai întâi cu reținere, apoi cu o bucurie temperată, acordând timpul cuvenit fiecărui poem. Odată cu lectura, am avut impresia că am descoperit în poezia lui Saba, măcar o parte din tonurile picturilor lui Turner. În bună măsură, deși aflată sub imperiul altor “vremi”, Italia micro-universului poetic nu rămâne străină luminii lui Joseph William Turner. Anglia, 3 mai 1828 – Gazeta literară aprecia că “realmente e prea mult pentru un artist” – făcând referire la disponibilitățile lui Turner de a conferi aura magică (a) unui soare tutelar, venit mai degrabă din perioade imemoriale. De ce nu, un astru ce într-o manieră despotică știe cum să pună în evidență zonele de interes, când adumbrind, când înlesnind capriciile luminii. Deși cu certe trimiteri către evenimente istorice, Turner & Italy a însemnat un nou pas către reconsiderări culturale. După cum am afirmat, Umberto Saba mi-a prilejuit în parte re-întâlnirea cu atmosfera acelei Italii, percepută sub forma unui mythos în sine.

Autorul face parte din categoria poeților care încă se mai vor a fi descoperiți. Aproape imposibil de etichetat, scăpând unor criterii generalizante, Saba ne aduce prin “Canțonierul” un alt soi de modernitate. Probabil mai puțin cunoscut publicului larg, deși Ilie Constantin traducea în anii ‘70 din poezia sa, însuși Umberto Saba pare coborât din spațiul ficțiunii. Născut la Trieste în 1883, Umberto Poli – adevăratul său nume, cunoaște o lume aparte. Trieste era în acei ani poate cel mai important port al Imperiului Habsburgic, un oraș cu siguranță cosmopolit. De altfel, el însuși ar fi putut fi considerat italian după tată, fie evreu după mamă. Mai mult, în copilărie, una dintre figurile cele mai apropiate pare să fi fost Peppa Sabaz, o tânără slovenă angajată pentru a-l crește. Ulterior, mulți au întrevăzut filiații între numele fetei și pseudonimul ales, în timp ce alții au considerat că Saba ar avea (fără doar și poate!) legătură cu personajul biblic. Cert este că Trieste avea să joace un rol hotărâtor în imaginarul tânărului poet. A fost în același timp și punct de plecare dar, oarecum paradoxal, și punct de continuă revenire; mai mult, un loc unde italiana cunoștea forme inedite de expresie, un loc ce mărturisea un soi de “primitivism”.

Umberto Saba nu e un poet al contrastelor, al perechilor opozante. El nu lucrează cu mic și mare, cu aproape și departe. Nu e interesat de moarte, nefiind în mod fatal legat de viață. Versul său propune o normalitate a devenirii, al unui continuum ca stare de spirit ce transgresează materia. Pe undeva, chiar “Canțonierul” reia un drum părăsit. S-au făcut comparații cu Gabriele d’Annunzio ori Eugenio Montale, dar Saba e omul unui prezent gândit prin semne de cultură, un prezent ce refuză chiar tumultul modernității. Pe bună dreptate, deși avem de-a face acum doar cu o antologie  – Editura Paralela 45 -, “Umberto Saba este totuși autorul unui singur uriaș volum de versuri, «Canțonierul». Fiecare nou ciclu sau culegere, alcătuite pe parcurs, timp de peste jumătate de veac, se află mereu integrate – cu adausuri și continuări – în această unică operă lirică cu caracter deschis” (Edgar Papu). Destul de interesantă mi s-a părut explicația exterioară genezei “Canțonierului”, oferită de autorul însuși în volumul de proză “Storia e cronistoria del Canzoniere”: “Într-o zi cu câțiva ani înainte de perioada acestor Fugi, am văzut o fetișcană foarte tânără încă, îndrăgostită foarte – cum se întâmplă la vârsta ei – de ea însăși, și numai de ea însăși. Avea în față o oglindă; îi stăteau alături, unul în dreapta, altul în stânga ei, doi prieteni. Primul era un tânăr împlinit, al doilea abia trecut de adolescență. Vorbeau, fără a-i face curte în mod direct, despre iubire. […] Fetișcana îi asculta, și pe unul și pe altul; părea însă bucuroasă de a nu datora nimic nimănuia. Avea aerul că e absentă, interesată doar să se privească în oglindă; până ce, încet-încet, a început să-și plece tot mai mult urechea la ceea ce spuneau cei doi tineri în prezența ei, și, deși nu i se adresau, despre ea. […] Fetișcana era foarte «narcisică»; cei doi băieți, judecând după discursurile pe care le rosteau, născuți sub două constelații diferite: cel mai mare – ar zice Young – sub cea a «extraversiunii», cel mai mic sub cea a «introversiunii» instinctelor. Iată în privința originilor lor, a originilor lor – să zicem – terestre, prima, a doua și a treia voce”.

Într-adevăr, în primul rând datorită sensurilor, mai apoi observând sintaxa, aflăm că întreg edificiul e o construcție polifonică. Inedită este tocmai această întreită cuvântare a frumuseților unei lumi descoperită după principiile armoniei clasice. “Cheia de boltă” echivalează cu Trieste; antologia își automotivează sensurile precum un pasionat de fotografie care știe cum să își calibreze lentilele. Într-o inedită geometrie, văzut de sus, peisajul marin este cel ce acaparează interesul vocii: “Ajuns în vârf, descoperii deodată / Triestul și priveliștea marină, / și-ntr-un boschet – o floare-nsângerată – / casa mea dragă pe opusa clină” („De pe un deal”). Versul se îmbracă-ntr-o melancolie generată de amintirea casei vechi ori a târgului, în timp ce existența pare a coborî din spațiul tăinuit al mitului: „Adesea, întorcându-mă acasă / prin târgul vechi, pe-o stradă fără nume / trec. Galben se-oglindește-n vreo băltoacă / un felinar, și-i forfotă de lume. // Aici, printre cei care vin și pleacă / din birt acasă ori spre lupanare, / unde-s mărfuri și oameni – rămășițe / de întins port la mare, / eu regăsesc, trecând, infinitul / în umilință. / Prostituată aici și marinar, bătrânul / ce blestemă, femeia certăreață, rea, / dragonul care stă lângă tejghea / în crâșme pline, / fata ce-n dragoste vibrând nebună / devine, / toți sunt copii ai vieții și-ai durerii; / se aține / și-n ei și-i mișcă Domnul, ca pe mine. / Simt între cei umili cum mai curat / se face gândul meu / unde mai hâd e drumul ce-l străbat” („Oraș vechi”); “… Priveam vrăjit, deși închiși să-și țină / ochii mai mult soldatului i-e sete: / tălpile-l dor și inima-i suspină. // Eu stau, și pe nisipuri ude, nete, / un nume, de milenii în deplină / uitare, scrie vârful baionetei” („Patrulând pe plajă”). Sacrul invadează profanul: denumiri de locuri, străzi, orașe devin colonadele demersului poetic: Via del Lazzaretto Vecchio, Via del Monte, Domenico Rossetti, San Carlo, Milano, Torino, Florența etc. Realități ale copilăriei, sinagoga, schitul, capela, cimitirul echivalează semnele aceluiași crez: „La Triest unde sunt multe tristeți / și frumuseți de cer și de vecinătate, / e o pantă ce se cheamă Via del Monte. / Începe cu o sinagogă și se termină / cu un schit; la calea jumătate / e o capelă; astfel poți, de pe-o fâneață, / să descoperi a vieții neagră zvârcolire, / marea cu navele și promontoriul lung, / mulțimea și umbrele de piață. / E lângă povârniș un cimitir / abandonat, unde nu mai ajung / înmormântări, nu se mai îngroapă-aici, pe cât / țin minte eu: străvechiul evreiesc / cimitir, mie scump, când mă gândesc / la bătrânii mei puși, după atât / chin și negoț, în lutul cu nisip, / toți asemănători la suflet și la chip”(„Trei străzi”). Cum e firesc, avem de-a face cu maniere cromatice ce amintesc de pastel dar care introduc și elemente expresioniste. Saba e pictorul diferitelor tonalități ale acelorași trăiri.

Interesantă rămâne lectura chiar apropiind-o de biografia autorului. Peste toate, e greu să înțelegi resorturile unei opere ce propune drept valori de prim rang  liniștea, echilibrul, optimismul, cât timp autorul acesteia a avut de suferit de-a lungul vieții. S-a confruntat încă din tinerețe cu depresii majore, ce l-au obligat ulterior să apeleze la psihanaliză, mai precis la Edoardo Weiss, psihanalistul din școala freudiană ce avusese deja succes cu romancierul Italo Svevo. Mai apoi, nu putem trece nici peste perioada nefericită când a trebuit să părăsească Trieste din pricina ocupației naziste. „Se schimbă lent destinul, la un ceas anume / se prăvălește. / Pentru el va trebui să te las / oraș al meu, atât de aspru și fermecător, / unde la colțul unei străzi cenușii este cereasca / mare. // Ursuzul / tău farmec îl voi saluta, voi săruta / prieteni bătrâni acum, și pietre – inimă credincioasă -; / cum plânge copilul aplecat pe sânul / amar, când se desprinde de el pe totdeauna” („Desprindere”).

Găsesc câteva rânduri – aparținând lui Ștefan Augustin Doinaș – ce sintetizează cel mai fericit datele Arhitecturii: „… e un clasicism cuminte și luminos, un fel de aer de «fericire tragică» precum la Goethe, care-și dizolvă unele inevitabile asperități în muzicalitatea fluentă a rostirii; e un umanism de cea mai generoasă factură latină, în care motivul iubirii e articulat…”

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s