Revista revistelor iunie 2010

Revista revistelor iunie 2010

Acolada

5 mai 2010

Și acum se mai învață în școli despre stil și proprietățile acestuia. Totuși, la o firească evaluare a diferitelor concepte, constați cum, aproape pe rând, cei ce vor să te lămurească se adâncesc și mai tare în propriile volute… de unde deduci că despre precizie, concizie, coerență și în special proprietate se vor fi spus fie prea puține, fie prea multe! O lecție despre “cum se face” e prilejuită (număr de număr) de rubrica criticului Constantin Călin – “Zigzaguri”. De această dată avem lămuriri și nuanțări pertinente legate de francofonie și francofilie.

Mai departe în revistă, devenim complicii lui Radu Ulmeanu. După o moțiune “chicată fix” (vorba unei doamne de pe scară, care mereu se caină), după niște “aroganțe” ministeriale (în limbaj de Dorobanți), ajungi în inedita situație de a nu ști ce să îți mai dorești. E drept, pe undeva “Băsescu se joacă cu focul. Era să zic cu Bocul, dacă termenul nu era prea restrictiv. Pentru că se mai joacă și cu Elena de Pleșcoi, și cu Videanu, marmurierul, și cu Blaga, lupul paznic la stână, și cu DNA și cu atâția alții, și tot nu am spus destul. Deși jucăria lui preferată, care le înglobează pe toate celelalte, e țara. O țară deja pustiită, înfometată, secătuită, căreia îi mai lipsea un singur lucru: un piroman”.

Gheorghe Grigurcu comentează “Lucian Blaga. Solstițiul sânzienelor” – Zenovie Cârlugea, Ed. Măiastra, 2010. Pe undeva, teza inițială se leagă de una dintre ipostazele lui Don Juan: “Potrivit acestuia, «adevăratul Don Juan» e cinic, infatuat, epicureu, dominat de nesațiul satisfacției fizice imediate. Dar există și un Don Juan atipic, specific Nordului romantic, individ introvertit, care se află mereu în căutarea femeii ideale, a unui miraj ce constituie în sine o împlinire. Blaga aparține celui de-al doilea tip.” Inspirată cum o cunoaștem, Magda Ursache ne propune ancheta “Cât de antimeritocratică este societatea românească?” Dacă despre Monica Tatoiu chiar nu am avut chef să citesc, m-am oprit totuși la “Coerența de mesaj sau postmodernismul second hand” – Radu Mareș.

Spații culturale

nr.10/2010

Într-adevăr, “la noi una scrie în Constituție, alta se votează și alta se aplică” – Valeria Manta Tăicuțu. De altfel, majoritatea editorialelor se ocupă de “vremurile grele” ce ne blagoslovesc țara, o țară locuită din ce în ce mai evident de capitalistul de grotă, care are “nevoie de spații largi – piețe publice, stațiuni montane, parcuri sau neîngrijitele plaje ale litoralului românesc – pentru a se desfășura. Nu-i priesc, neam, bibliotecile, aulele universităților, lansările de carte și, în general, manifestările culturale”. Poate ușor neinspirată trecerea de la tonul corosiv dar justificat al Valeriei Manta Tăicuțu la “Ideea românismului în filozofia lui Blaga”, comentată de Ionel Necula. Numeroase alte pagini deschid interpretări ale operei lui Blaga: Nina Plopeanu – „Lucian Blaga, diplomatul”, Valeriu Sofronie – „«Un act de iubire»!? Meșterul lui Blaga și supremația criticii”, Mioara Bahna – „Limitarea magmei”, Petrache Plopeanu – „Uimire și înțelepciune – integrarea prin Blaga în paradigma creației”.

Nu puteam trece fără să semnalez excelentul grupaj de versuri Șota Iatașvili, în traducerea și prezentarea lui Leo Butnaru. Tânărul redactor șef al Centrului Cultural Gruzin “Casa caucaziană” surprinde printr-o poezie simplă dar care are ceva din vitalitatea netrucată a vieții: „Iarăși sunt nebărbierit. / Mi-amintesc – ultima oară / am stat în fața oglinzii / cu briciul în mână. / Mi-amintesc – în vârful degetelor / simțeam greime de plumb. // Însă nu mai țin minte dacă / mi-am pus capăt zilelor. Sau / totuși m-am bărbierit?…” (“Iarăși nebărbierit”)

Familia

nr.4, aprilie 2010

Îmi place pragmatismul lui Ioan Moldovan. Succint, reface o parte din ineditul traseu al “Familiei”, revistă care în 1965 își începea cea de-a cincea serie. Acum, la 45 de ani, putem vorbi despre „«Familia» contemporană, despre valoarea, locul său în viața spirituală, realizările culturale”. Acestora li se mai adaugă și 20 de ani de ZRF – Zilele Revistei Familia. Urăm colegilor numere cât mai reușite, care să probeze ca și până acum vechime, tradiție, calitate, profesionalism.

Din câte îmi amintesc am mai spus-o, nu sunt un partizan al aforismelor, zicerilor de duh etc. Cu toate acestea, mi-au plăcut cele câteva cugetări pe care Gheorghe Grigurcu le unifică sub titlul „Gloria nu purifică”. Dintre ele, mai reușite mi s-au părut „Iubirea e lauda supremă pe care o poți aduce aproapelui tău, laudă supremă pe care ți-o poți aduce, prin ricoșeu, ție însuți” și „Adevăruri irespirabile, cum aerul dintr-o odaie închisă, plină de insecticid pulverizat”.

O întâmplare plină de haz, povestită cu un soi de auto-ironie marca Alex Ștefănescu ar putea face deliciul amatorilor de memorialistică. Peste alte câteva pagini schimbăm registrul, ne apropiem de „Fețele sistemului represiv în narațiunea memorialistică a detențiilor”, studiu al Mariei Hulber. Cartea de teatru ne prilejuiește întâlnirea cu “Teatrul absurdului” – Martin Esslin. Dincolo de plusuri ori minusuri, “…pentru cititorul preocupat de fenomen, la curent cu ceea ce s-a scris despre teatrul absurdului și după 1980, când mai toți marii lui reprezentanți au cam început să iasă încet-încet din scenă, lectura cărții nu produce mari revelații. Ea are semnificația unui remember. Înseamnă, mai curând, recapitularea temeinică a unor lucruri de bază”.

Oglinda literară

nr.102, iunie 2010

“Atwater Kent e un lucru fără pereche: lădița lui elegantă ca lacurile japoneze, ține Europa întreagă sub capac, în odaie. Pe când în toate celelalte aparate de radio, postul București cântă la toate stațiile din Europa, în Atwater Kent, Bucureștii cântă numai acolo unde se cade să cânte. Cu un grad mai la dreapta intri de-a dreptul în sala de concerte poloneză din Kattowitza iar mai la stânga cu un grad, treci în Toulousa franțuzească.”  Iar acum – explicațiile: Atwater Kent, radio, una dintre mărcile de succes, la început de secol douăzeci; citatul a fost preluat (de Gabriel Funica) dintr-o scrisoare semnată de Tudor Arghezi, adresată inginerilor Lupaș și Marcu, directorii Întreprinderii Radio Electrica. Într-adevăr, sătuli de tâmpeniile micului ecran, cei care nu își permit fițele vreunui ipod sau alt device hi-fi, se întorc cu oareșce înțelegere și dragoste neîmpărtășită către bătrânul radio, uitat prin beciurile nefericitului 2010. Și cum se “vede” în 2010 imaginea lui Eminescu? Mircea Radu Iacoban, Radu Mihai Crișan, George Popa ori Diana Vrabie își mai îngăduie reveniri la figura poetului… Mă bucură mult apariția lui Iancu Grama. Voce aparte în lirica zilei, Iancu Grama încă își mai caută cititorii avizați, încă mai drămuiește între o „existență consolidată” și o „derivă îndreptată spre septentrion”. Dintre acestea, suntem martorii „fascinației celeste”: „există ca și cum s-ar fi decuplat unii din / ei strâng butoanele desfăcute / fac manevre mai mult spre stânga și repetă aceleași cuvinte / se înaintează cu o constantă de invidiat / orice impediment este ocolit / sau chiar dislocat iar direcția rămâne / aceeași către steaua vega / alteori mai apar în vizor aldebaran și / chiar antares în mărimea lor aproximativă / cu mici protuberanțe care le ridică și mai / mult fascinația celestă”.

Orizont

nr.5, 28 mai 2010

Pe undeva, numărul de față este dedicat unuia din volumele abia ieșite, semnate Mircea Cărtărescu. Așadar, în „Orizont”, „Frumoasele străine” este prezentat atât de Mircea Mihăieș, cât și de Alexandru Budac. Dacă ar fi să aleg acum între cele două comentarii, „post-reading”, aș spune că primul înfățișează cu o mai mare acribie disponibilitățile artistului. Ba chiar afirm până la capăt că Mircea Mihăieș radiografiază cartea în chip fericit, surprinzându-i plusurile, în timp ce Alexandru Budac e mai degrabă disponibil de a-și verifica varii teorii. Totuși, cele două materiale au și puncte în comun; dintre toate, poate cel mai important rămâne cel prin care se afirmă știința aparte a lui Cărtărescu de a schimba paginile de memorialistică în niște mici povestioare, înfățișate cu haz. Mult mai atent la stilul din „Frumoasele străine”, Mircea Mihăieș descoperă „urechea absolută” a autorului. „Forța evocărilor provine din contrastul dintre tonul alb, voit banal, al propriilor fraze, și cuvintele rostite de personajele mai mult sau mai puțin întâmplătoare ale evocării. Efectul este asemănător unui arc voltaic: pagina ia foc, întâmplările ies din matca banală în care păreau să curgă lin, vorbind cu patetism despre dramele, frustrările și nefericirea personajelor care și-au pierdut iluziile”. Un volum ce merită a fi citit, un volum cu siguranță peste „De ce iubim femeile” – personal încă percepând-o drept cea mai așteptată dar și cea mai nereușită apariție a anului două / mii / șapte.

Dacia literară

nr. 90,  mai 2010

Primele pagini ale revistei sunt pe bună dreptate dedicate Teatrului Național din Iași care împlinește o sută șaptezeci de ani. Ștefan Oprea pleacă chiar de la necesitatea – în epocă – impunerii conceptului de teatru național. De aici începe să curgă una din istorii, de aici vedem cum „în ciuda tuturor vicisitudinilor pe care le-a întâmpinat, teatrul și-a păstrat cu demnitate spiritul național, atitudinea militantă, s-a angajat activ în toate momentele decisive ale istoriei românești, având conștiința misiei sale patriotice. Pe lângă aceasta, slujitorii lui – dramaturgi, actori, directori, regizori – au fost permanent preocupați de promovarea unei arte realiste. Școala de interpretare impusă de Matei Millo a prins rădăcini trainice în solul teatrului românesc făcând să apară mari actori care au purtat tradiția acestei școli din generație în generație spre cei de azi”. Călin Ciobotari se află în dialog cu George Banu, om de teatru ale cărui cărți au explicat ani de-a rândul, cu subtilitate și pricepere, diferite tendințe ori maniere… Dincolo de supralicitatul portret-introducere, același Călin Ciobotari reușește un dialog cu Toader Paleologu în limitele realului mai sus invocat. Revenind pentru a treia oară, C.C. prezintă “Zeul măcelului” la Naționalul Ieșean.

Despre Eminescu și… chestiunea evreiască s-au scris rânduri bune… O face și Nicoleta Dabija, realizând o privire contextualizată asupra „problemei”. După ce am luat act de perspectiva lui Moses Gaster, situată la nivelul unei legi peste care nu se poate trece, aflăm cum „alături de factorul politic și de cel economic, o parte însemnată a presei și literaturii române începea se pare să fixeze stereotipul antisemit la nivelul culturii”. Gândit ca o realitate reprobabilă, scrisul lui Eminescu încă mai încurcă istoriile mărunte ale unora…

Daniel Lascu se adâncește într-o lirică incitată și incitantă, într-o fenomenologie a spiritului întors adesea împotriva propriului sine: mai precis, o reîntâlnire cu poezia lui Cezar Ivănescu. Un inedit Ivănescu: „!când m-a născut / Mama / pe-o masă, întinsă, / cumplit suferea, / mama mea cea bună / pe-o masă; / dar pe cealaltă, / mama mea Moartea / goală, lungită, / surâdea / căci copilul ei mă / nășteam fără ca ea să / sufere!” („Turn”)

Bucovina literară

nr. 4-5, aprilie-mai 2010

Alexandru Ovidiu Vintilă ne propune un editorial extrem de bine fixat în tarele societății românești. Deși realmente sumbru, rândurile primesc drept titlu formula retorică „Mai râd scriitorii?” Ei bine, cât timp ne aducem aminte de George Vasilievici, Constantin Virgil Bănescu, chiar Ion Stratan, dar și de alte personaje ale literaturii noastre care au încercat sub o formă sau alta să aleagă suicidul (dus sau nu până la capăt), putem afirma simplu, fără ocolișuri – scriitorul român e un însingurat. Plecând de la Brecht („Ce fel de vremuri sunt acestea, când / o conversație despre copaci este aproape o crimă / deoarece ea cuprinde și tăcerea asupra atâtor nelegiuiri”), trecând prin „Minima moralia” a lui Adorno, putem înțelege cum uneori „măsura lucrurilor este alterată, întreaga optică este zdruncinată”. Rămânem în istoriile noastre, atât de parazitați încât “nici măcar sinuciderea nu mai impresionează. Nimic. […] Trăim într-o acalmie a nimicului. Într-un eon în care ne simțim tot mai neajutorați. Din care nu mai suntem capabili să evadăm. Nici nu ne revoltăm cu adevărat. Nu ne rămâne decât să lăsăm ochii în pământ. S-a mai sinucis un scriitor român! Nu cu mult timp în urmă! Avea doar puțin peste treizeci de ani! Dumnezeu să-l ierte!”

LecTop

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s