Michel Pastoureau – Ursul

Ursul

Că uneori îți sare pur și simplu țandăra, că mai sunt și momente când, oricât de permisiv ai fi, nu mai înțelegi nimic din “înaltele politici” ale celor de prin conducere, fie de-acum ori din trecut, că începi să ai o atitudine din ce în ce mai solitară ori că pur și simplu ai chef să fi morocănos, rămâne, în legea ta, pe deplin justificabil! La rigoare (fie vorba domnului Patapievici), o fi venit (pe aici, prin provincie…) și rândul meu: m-am săturat de heirup-uri în ultimul ceas, găsesc din ce în ce mai greu motivația necesară de a-mi afla optimismul care, de altfel, nu m-a caracterizat niciodată. Ursuz, simt nevoia să mă îndrept către un capăt; cel puțin pentru o perioadă – gata și cu cei care își fac drept provizii cocktailuri Molotov, la o parte și cu cei resemnați că așa sunt vremile / vremurile, că vor veni și perioade mai bune, că poate copiii copiilor vor prinde… și tot așa, într-o șaradă penibilă, de-a lungul căreia pseudo-argumentele se lasă introduse de “că”-uri interminabile. N-am zis nimic nici de-un time-out, nici de vreo postură new ageistă, Doamne ferește! Vorba unui unchi de prin Ardeal, cumva cu rezonanță de prin offseturile (sic!) lui Slavici:  “Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogația ci liniștea colibei tale te face fericit”. Nu mai citesc cu același aplomb editorialele impregnate de politică, nu mai deschid televizorul decât vag, eventual pentru a fi șarjat de nebunia vuvuzelelor. Începusem să re-ascult Pink Floyd dar mi-am dat seama că și drumul acesta fusese destul de bătătorit cu ceva ani în urmă. Peste, nu mai e timp nici de metafore, nici de alegorii. Fără prețiozități neavenite!

Și am constatat că e bine așa. Ba chiar mai bine: versuri alese, romane ce tot au fost amânate, plus amintirile din copilărie. Printre cele mai frumoase, niște casete vhs aduse de niște prieteni ai părinților, din îndepărtatele străinătăți. Dintre toate astea, nu am cum uita Pantera Roz ori Yogi Bear. Uram Tom și Jerry, cât despre popică marinaru, ciocănitoarea buculcașă (era realmente o pronunție dificilă…), Chip & Dale… erau odios de perfecte. Îmi plăceau caracterele seci, cu un umor voluntar negru, cu un contur minimalist, cum ar fi astăzi mâța lui Simon -probabil o voi prezenta spre disperarea colegilor într-un număr viitor al revistei! Apropo(s) de Yogi: aveam și eu un urs – mare, în carne și oase (desigur, imaginate de copilul de atunci), dar cam… gălbejit. Totuși, era simpatic. Îmi era chiar foarte simpatic, deși îl ascundeam de câte ori eram vizitat de cineva – ar “fi dat rău”, desigur! Au fost totuși niște fete care l-au descoperit și cărora, grație lui Ben, le-am devenit, la rându-mi, simpatic.  Peste ani, în mod ciudat, printre cărțile cu dedicație pe care le-am primit din partea unor oameni la care țin grozav, scriitori importanți(!), am aflat cel puțin trei ce stabileau irevocabil certe asemănări între noul posesor al volumului și animalul… în discuție. Și asta a fost oarecum straniu! Cu timpul, am început să adun despre urși cărți serioase, științifice. Apoi am devenit unul din milioanele de prieteni. De asta, mi-e drag Zărneștiul (Brașov)!

Dincolo de întreaga informație științifică adunată ori de orele petrecute pe net, fără să uit nici schimburile de mail-uri cu oameni implicați în treaba asta, recunosc că m-a interesat modul în care a fost receptată imaginea ursului de-a lungul timpului. Din una, din alta, am ajuns la cartea lui Michel Pastoureau – un gest cu adevărat remarcabil făcut de Editura Cartier. Subintitulată “Istoria unui rege decăzut”, “Ursul” e un adevărat tratat de imagologie – „obiectul acestei istorii de lungă durată este, așadar, un animal. Nu un individ animal, ci o specie – ursul brun – studiată de-a lungul timpului în raporturile sale cu diferite societăți care, în Europa, s-au învecinat cu ea, s-au temut de ea, au înfruntat-o, au gândit-o sau au pus-o în scenă: lucrul acesta nu se întâmplă atât de des”. Cartea este girată de unul dintre puținii specialiști în studii medievale. Deloc gratuit, e bine să amintesc că Michel Pastoureau a susținut încă din 1972 o teză asupra Bestiarului heraldic medieval. Printre altele, în 1982 este ales director de studii la Ecole pratique des hautes etudes, unde ocupă catedra de istorie a simbolicii medievale. Își asumă totodată diverse funcții academice, fiind profesor invitat la universități europene celebre, în special în Lausanne și Geneva.

Acest volum se instituie într-o fascinantă preumblare prin cotloanele unor societăți & mentalități surprinzătoare pentru omul contemporan. Dinspre arhetipuri se naște o adevărată religie a ursului, cu mult mai puțin oficială și în majoritatea cazurilor brutal înlăturată. Plecăm de la constatări precum: „începând cu paleoliticul superior, cu circa 30000 de ani înaintea epocii noastre, mărturii tot mai numeroase și mai solide arată cum, în anumite regiuni, în anumite perioade, oamenii și urșii au populat aceleași teritorii, au frecventat aceleași grote, au vânat aceleași prăzi, au luptat împotriva acelorași pericole și, probabil, au întreținut relații de natură atât economică, cât și simbolică. Totul pare să confirme, așadar, că ursul nu este sau nu mai este un animal ca altele, că ocupă un loc original între lumea dobitoacelor și cea a omului și că slujește poate drept mediator cu lumea de dincolo”.

Apariția urșilor, varietatea acestora, un scurt istoric zoomorfic antrenează primele pagini ale volumului, constituindu-se într-un preambul pentru întregul imaginar ce va urma. Ulterior, din lumi tenebroase, ne apare fie Artemis, zeița cu urși, fie Artio (un adevărat decalc după Artemis la celții Germaniei meridionale și ai Elveției). Sunt mai apoi inventariate mituri grecești, celte, povești, înscrisuri, toate provenite din epoci diferite, din locații din cele mai surprinzătoare. Legături dintre cele mai ciudate între regele Arthur și Bestia suverană ori isprăvile berserkerilor (în plan simbolic, asumându-și un ritual, războinici transformați în urși) sunt dublate de bogăția antroponimelor construite pe rădăcini ce au legături clare cu regele animalelor. Având calitatea unei divinități străvechi, creatura cea mai venerată până la creștinare, fiară invincibilă, încarnare a forței și curajului, ursul nu este doar regele animalelor, cât mai ales animalul atribut al tuturor regilor. În fapt, eseul lui Pastoureau descrie istoria unei decăderi: din postura animalului regal, în cea a ursulețului de la circ, tratat cu nesocotință.

Poate cea mai importantă parte a cărții este cea care reușește să explice motivele pentru care Biserica re-definește statutul animalului: „Rege al animalelor, prezent în toate ținuturile, redutabil și temut în egală măsură, atribut al conducătorilor și al războinicilor, simbol al sălbăticiei și al sexualității exacerbate, văr sau strămoș presupus al omului, obiect de venerație și protagonist al ceremoniilor păgâne în întreaga Europă de Nord, iubitor de fete în floare și de femei tinere cu care se credea că se acuplează, ursul nu putea decât să înspăimânte Biserica Creștină din Evul Mediu timpuriu. […] Nu atât fiindcă era dotat cu forță prodigioasă și că nici un alt animal nu-l putea învinge, cât mai cu seamă deoarece semăna în mod ciudat cu  omul, până la a i se atribui comportamente umane, și totodată pentru că era prin excelență animalul tradițiilor orale, al credințelor incontrolabile, al superstițiilor celor mai greu de eradicat”. Totuși, deloc de neluat în seamă, cartea ne prezintă și o față mai puțin cunoscută a relației animal – sfânt, în care primul se subordonează și devine ajutor pentru diferiți sfinți importanți ai Bisericilor, atât în cea de Răsărit (Serafim de Sarov), cât și în cea de Apus (Colomban, Gall). Îmi îngădui a mai transcrie doar câteva dintre denumirile subcapitolelor, din dorința de a motiva o lectură integrală a volumului: „Frontierele animalității”, „Sfinții, succesori ai urșilor”, „De la sărbătoarea urșilor la cea a lumânărilor”, „Menajeriile princiare”, „Învierea cărnii”, „Ursul și lebăda”, „Fantezii ale prinților, fantasme ale doamnelor”.

La final, însuși tonul omului de știință pare a aluneca către copilărie, odată cu încercarea justificată de a crede în revanșa ursului față de o societate ce și-a negat datele-i primare. Poate doar prin joc, revenit în copilărie, în desenul tău, ai putea înțelege cum „de fapt, oamenii și urșii au fost mereu de nedespărțit, uniți printr-o înrudire ce trece treptat de la natură la cultură, și așa au și rămas până în epoca contemporană. Astfel încât, atunci când în luna iulie 1969 Neil Armstrong și cei doi tovarăși ai săi au zburat spre Lună, îi însoțea un urs. Nu unul adevărat, din carne și păr, ci un ursuleț de pluș, simbol al unei istorii milenare ce începe pe Pământ cu câteva zeci de mii de ani în urmă și continuă pe Lună, în pragul veșniciei”.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s