Poeme cu Lună și Soare – Anca Mizunschi & Mircea Cartarescu

Poeme cu Lună și Soare

„Luna se străduiește să lămurească Pământul că scenografia ei este la modă”; „Ne-am putea muta pe Lună. Acolo nu s-a descoperit încă noroiul”; „Luna își desăvârșește portretul în ochii singurătății”; „Luna trezește semnele de punctuație ale nopții”; „Luna e voalul de argint al tăcerii”; „Cu aceleași descântece Luna adoarme Pământul și răscolește Marea”.

*****

Am avut prilejul cu ceva timp în urmă să apreciez după propria știință volumul Ancăi Mizunschi „Poeme cu zimți”. Surprins în bună măsură pe de o parte de candoarea poeziilor, dar și a autoarei, am descoperit și auditoriului parte a unei poezii diafane, translucide, care nu se lasă deloc cantonată în formule literare ci care trăiește tocmai prin această formă de alteritate în peisajul liric contemporan. „Poeme cu zimți” avea căldura unui discurs interesat mai degrabă să își afle posibilitățile de a se face înțeles, jalonând printre tot felul de fracturisme și ostilități literar-reprobabile ale junilor. Iată cum, peste timp, mă văd nevoit să mă declar în continuare mare admirator al poeziei Anca Mizunschi. Apărut în condiții grafice de excepție, la Editura Humanitas, „Anca lui Noe” are datele unui experiment literar ce se desfășoară în proximitatea liricului. Mai exact, după cum suntem atenționați odată cu primele pagini, volumul se bucură de interstițiile critice ale lui Iulian Costache, cât și de comentariul grafic semnat de Vasile Mureșan – Murivale. Formula s-a dovedit a fi una câștigătoare, cartea fiind deja bine primită de critică.

Acest al doilea volum de poezie se instituie într-o continuare firească al celui dintâi; dacă mi se îngăduie, ar putea fi o a doua treaptă în calea receptării unei sensibilități deosebite. Devenim treptat părtașii unei experiențe lirice ce nu refuză cotidianul dar care are simțul sacrului. Cuvântul autoarei nu se avântă în mecanismele unor procese cognitive fade ci transcede nerostitele forme ale non-efemerului.

E ciudată tocmai ușurința prin care autoarea stabilește planuri opozante: lumea înconjurătoare / lumea lăuntrică. A trecut vremea esteticii urâtului lui Arghezi, dar și aici poezia volumului în discuție e rănită voit, prin cuvinte și atitudini ce vin dinspre experimentele prezentului. Totuși, Anca lui Noe găsește modalitățile ce îi permit să îmblânzească o retorică mai dură, demonstrând în prezent (dacă mai era cazul) un firesc echilibru în raport cu evenimentele trăite. Încuviințându-și propriile căutări, Cuvântul lasă loc imaginației: „îmi cumpăr poezia plătind / la fiecare colț de stradă câte o doză de drog, / sunt trecută pe mai toate foile de credit / ale lui Dumnezeu la rubrica / împrumut pe viață; / hârtie de scris, tămâie, țărână, / cerneală, mir, două puncte / și apoi numele meu // țin cu mâna cu venele sparte încă de la botez / telefonul mobil înregistrat la biserică / și sun din ce în ce mai des la un număr / gratuit pentru nou-născuți așteptați / deși știu că numai prima doză / de pâine și sare / e gratis” („Dealerul meu preferat”). Socotesc că marele pariu câștigat al cărții este șlefuirea acelor modalități ale intelectualului ce se sacrifică în numele iubirii adevărate. Cu riscul de a plictisi, nu e o poezie care să problematizeze, ci care să găsească puncte de tangență între marile subiecte ale vieții. Nu știu dacă există vreun text ce poate fi ocolit. Deși aș fi opinat pentru o altă dispunere în volum, poeziile își dialoghează în permanență. Mai rar, dacă nu suntem atenți, putem fi contrariați: de la suspinul provocat de trecerea către lumea cealaltă a prietenilor, la o frivolitate doar aparent nejustificată: „prietenii mei au litere / tatuate pe antebraț / ca și cum e mai liniștitor / să știi că poți muri / în ordinea fiecărui poem / după codul de bare // din când în când Dumnezeu / îi trage la ruletă pe o masă de catifea / și dispar îmbrăcați elegant / pe covorul roșu sub blițul camerelor / de luat vederi cu amintiri / de la mare” („La ruletă”); „alunec de-a lungul fiecărei borduri din orașul bucurești / în care las amprentele corpului meu / […] / rugându-mă de toți bărbații / cu care mă culc / deși fie nu au timp să citească ce scriu, fie sunt toți însurați / să semneze într-un tabel de însoțitori la stat…” („Statul plătește pentru handicapați”). Peste toate, Anca Mizunschi rămâne „femeia lui Dumnezeu”, o stare ce instituie nevoia de trezvie în poezie și de efort continuu pentru revenirea în „spații locative” cândva părăsite. Toate acestea se pot re-întrupa doar în virtutea destăinurii: „îmi petrec vremea mai mult cu Dumnezeu, / străduindu-mă” („Femeia lui Dumnezeu”). Poate cel mai important, versul Ancăi Mizunschi recheamă tăcerea, restaurând lumina.

*****

Cu Mircea Cărtărescu nu am stat de vorbă niciodată. Nu-l cunosc, poate nici nu există – îmi vine să râd – bun, l-am văzut la televizor, l-am auzit la radio, mi-au fost încredințate povești cu iz de bârfă despre domnia sa, dar pentru mine continuă să reprezinte exact suma acelor bucurii pe care le-am avut cu ani în urmă, atunci când citeam și reciteam Travestiul ori Nostalgia. De-a lungul timpului am fost dezamăgit (nah, de ce iubim femeile…) ori am fost entuziasmat (încă de la prima lectură a Orbitorului). În vara aceasta au apărut două noi titluri: Femeile străine, Nimic. Despre primul s-a cam scris, pe al doilea-l semnalez acum. Da, un nou și vechi volum de poezie! Din câte înțelegem de pe coperta a patra a cărții, sumarul ne propune o serie de texte „scoase de la naftalină”, vechi de peste douăzeci de ani, ce rămăseseră nepublicate și care acum, „pentru beneficiul câtorva prieteni” apar sub forma „unor postume din timpul vieții”.

Dacă punem cap la cap o emisiune tv, ceva pagini din Jurnalul propriu, cât și alte declarații mai puțin oficiale, „Nimicul” lui Mircea Cărtărescu e și ultima carte de poezie. Și totuși… Cu ceva timp în urmă, Mircea Mihăieș aprecia în Orizont (printre altele) darul de a povesti al autorului. Aș spune… de a face povești! Cine s-ar încumeta să stabilească ce e ficțiune și ce poartă marca realității? Eu cred că nenea Mircea (așa îl alintam odată cu cei de-același interes literar) nu se oprește aici cu surprizele, deși ar avea în bună măsură toate motivele de a se muta „în Lună” (din pricina noroiului ce ne înconjoară).

Personal, am convingerea că aceste „ultime-ultimissime poeme”, deși vizibil mai puțin pretențioase decât cele ce au fost deja adunate în volum, rămân parte a aceluiași neo-romantism încărcat de procedee postmoderne. Cu toate că voi fi taxat drept neștiutor și altele asemenea, îl percep pe Mircea Cărtărescu mai degrabă în proximitatea posturii romanticului. Scrisul este în continuare semn al exacerbării eului liric; poetul se ia în serios doar atunci când se află singur. Pentru cei obișnuiți cu Dragostea, regăsim un Cărtărescu tot în blugi, mirat fie de fata din stația de tramvai, ori surprins într-un comic de situație, cu prilejul unei ședințe în calitate de profesor (a nu se uita că autoironia fusese pe deplin experimentată de Schlegel în romantism!). Ne aducem aminte de beatnici, volumul fiind de altfel străbătut de figuri emblematice ale muzicii, printre care Beatles, Lou Reed, Dire Straits etc. Peste toate, un Cărtărescu ușor mai neatent cu amintirile-i însingurate, un melanj inteligent între adevăr, viață, literatură, joc. „nici o femeie n-a venit la măsuța mea / doar luna, ea a stat lângă mine / timp de peste o oră… […] / a, la luna, la luna! Mă obsedează melodia asta / chiar și acum, când bat la mașină / singur în casă, cum am fost singur și-aseară / când am descuiat și-am intrat, la două noaptea, și-am alergat / în bucătărie să privesc luna. / prin plasa de țânțari încerca să intre și aici. / am ieșit pe balcon și am stat până dimineața, / un bărbat singur și luna” („A, la luna, la luna…”) Poezia închide realității digerate în ultimii ani ai perioadei comuniste, de aici și o oarecare teatralitate – explicit așezată uneori în rândul întâi: „Oh, Natalie…”, cât și o teamă organică: „sunt trist ca o javră acum, cu viața terminată definitiv / cu treburi de rezolvat, cu obsesia ordinii de pe birou / cu un limbaj pretențios și academic / matur și cretin și pierdut”. Dincolo te toate temerile, exprimate aici ori aiurea, numărăm încă un volum de versuri Cărtărescu, așa cum îl știți.

*****

„În Anca lui Noe planetele se aliniază pe aceeași axă: biografismul ulcerant al autoarei, incizia sigură cu care sunt tăiate cuvintele și preocuparea pentru un adevăr rostit fără anestezie” (Iulian Costache).

*****

„După părerea mea, am fost întotdeauna poet, nu mă consider prozator nici astăzi. Ceea ce m-a interesat totdeauna din viaţă, din lume a fost poezia, miezul poetic. Poezia nu este un gen literar, este un mod de a vedea lumea; multe romane au în ele acest miez.” (Mircea Cărtărescu)

*****

„Să se fi ramolit Luna? Să fi uitat ca și ea a fost cândva Soare?”

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s