Leagănul pisicii la un nou pariu

Leagănul pisicii la un nou pariu

Cred de cuviință că nu ar fi potrivit să mă raliez nici celor ce consideră cărțile “de pe lângă ziare” o chestiune fără importanță, dar nici să bat efervescent din palme la apariția vreunei noi serii. Mai degrabă plictisit de tot acest spectacol (interesat doar de partea financiară), am hotărât că nu voi mai cumpăra decât strictul necesar. Să fi ales bine de data aceasta?

De Maurice Baring auzisem prin vremea studenției – perioada în care nu găsești timp decât pentru proiectele cu adevărat importante, care îți schimbă viața și care îți dau o motivație ulterioară… Exemplele, modelele… De câte ori nu am strâmbat hâd, în vremea cursurilor, la asemenea cuvinte. Dar, recunosc, numele de o oarecare sonoritate mi-a rămas întipărit în memorie. Maurice Baring se vrea un succes la mijlocul lui 2010, prin proiectul Cartea de Buzunar al celor de la Jurnalul Național. Destul de surprinzătoare însă decizia de a-l publica, mai ales că, din câte cunosc, romanul Leagănul pisicii mai fusese publicat prin anii șaptezeci și ceva la Editura Eminescu, fără să se fi bucurat la acea vreme de vreun succes asurzitor. La drept vorbind, Maurice Baring rămâne un nume de al doilea eșalon, chiar dacă aparține celei mai puternice literaturi (O! cât barbarism…) Și totuși: cel în discuție e un autor extrem de prolific, subtil, într-o societate ce și-a apreciat întotdeauna jesterii. Baring afișează în textele sale minuțiozitatea unui om obișnuit cu misiunile diplomatice, acestea putând fi percepute drept o continuare livrescă a unei vieți închinată diplomației. Probabil mai bine apreciate în Franța, romanele au atras comentarii favorabile, printre care cel al lui Francois Mauriac: „Ceea ce admir cel mai mult la opera lui Baring e senzația că te poartă chiar în inima eleganței și a frumuseții”. Pe de altă parte, din prezentarea cărții, aflăm că Chesterton declara într-o scrisoare adresată lui Baring că „felul meu de a scrie nu poate, în niciun caz, să fie la fel de subtil și de delicat precum al tău”. Așadar, Maurice Baring poate fi, una peste alta, o alegere corectă.

Publicat în două volume, romanul echivalează cu o interesantă alegorie a destinelor. Deși plusând (destul de mult) în manieră melodramatică, autorul întemnițează în paginile cărții viața lui Blanche, personaj ce își găsește credibilitatea într-o societate cu prea multe reguli și principii, ce contravin unei vieți firești. Pornind de la schema romantică a fetei ce e nevoită să se mărite doar la îndemnul și cu acordul părinților, Blanche Clifford devine ea însăși, către finalul romanului, o apariție monstruoasă pentru restul personajelor. Alegerea inițială nu contravine legilor nescrise. Fata își jertfește iubirea în fața părintelui, hotărând să renunțe la logodna cu un tânăr ofițer lipsit de perspective materiale. Va consimți ulterior unui mariaj convențional cu prințul italian Guido Roccapalumba, figură de prim rang la Roma, posesor al unor domenii ce îi asigurau traiul veșnic în sânul celei mai înalte clase. Treptat, de la simpla apariție sub semnul tinereții, Blanche începe să cucerească lumea mondenă a capitalei italiene, reușind să mențină mariajul în cadrele unei respectabilități ireproșabile. Mai mult, e condamnată să fie atentă la toate „mișcările de culise” ale soacrei sale, Giulia – ea însăși o figură reprezentativă a înaltei nobilimi. Eforturile tinerei femei sunt cu atât mai demne de a fi prețuite cu cât mulți din nobilii ce iau parte la seratele de la palat sunt atrași de frumusețea și prezența de spirit ale acesteia; Blanche devine o eroină atipică, evitând voit toate „spiritele” tinerilor. Viața îi pare crudă deoarece chiar și atunci când are în preajmă bărbați ce nu îi displac, ea joacă același rol al gazdei inofensive. Adrian Tyne este unul dintre aceștia: „Marțea următoare, într-adevăr, se întâlniră, iar Blanche descoperi că Adrian Tyne era tot necăsătorit. Așadar, dacă fusese în mod real logodit, însemna că rupsese logodna. După cum află, avea reputația unui sfărâmător de inimi. Era socotit un tip seducător, extrem de capricios în același timp… […] Era un om cu gusturi rafinate în toate domeniile, iar instinctul lui care, totdeauna și oriunde, îl conducea către ceea ce era remarcabil și superior, de astă dată îl condusese de-a dreptul către Blanche. O admirase din prima clipă când o văzuse la recepția soților Roden. Socotise atunci că era doar un coup de tete – sau așa încercase el să-și imagineze-, o fantezie cu totul trecătoare, un tribut acordat unei nopți de vară. Dar acum Adrian înțelegea că e un coup de foudre. Un caz tipic de iubire la prima vedere. Blanche întruchipa tot ceea ce visase el să întâlnească într-o zi”. Relațiile dintre cei doi avansează periculos de mult, dar legile vieții găsesc pentru încă o dată calea de a-i îndepărta. Într-un final, părăsind Roma după nefericitul mariaj alături de Guido, Blanche Clifford va avea grijă de unchiul ei, Charles Clifford și de fata acestuia, Rose Mary. Toată partea a doua a romanului este construită pe raporturile dintre Blanche și Rose Mary. Deși inițial o simplă adolescentă, cu nazurile vârstei, cu ipocrizia celui ce nu cunoaște amarul cotidianului, Rose Mary, pe jumătate spaniolă, se va transforma într-o frumusețe de invidiat. Pe Blanche o găsim alături de Bernard Lacy, bărbatul pentru care se despărțise de Guido. După cum deja am afirmat, începem să asistăm la o adevărată competiție între Rose Mary și Blanche – fiecare își are avantajele proprii: prima tinerețea, frumusețea pură, ușor rebelă, cea de a doua având de partea sa o ținută deosebită, frumusețea femeii conștiente de superioritatea sa. După umila părere, din acest punct Maurice Baring scapă firul poveștii: raporturile dintre personaje sunt prea artificiale, viața pare a nu se mai sătura de a oferi lecții atât celor deja învinși cât și falșilor învingători. Cartea e mai degrabă interesată de un scenariu de telenovelă decât în a-și rezolva convenabil și credibil conflictele. Chiar personajul principal se află destul de des în ipostaze ne-credibile: „Acolo, lângă ea, se afla omul pe care dorise să-l ia de bărbat, omul cu care fusese logodită; iar în fața ei ședea Bernard Lacy, bărbatul pe care-l iubise, pe care-l iubea încă și-l va iubi întotdeauna”. Rose Mary va fi cea care, aparent fără să-și dea seama, va zdrobi încrederea lui Blanche. Din ce în ce mai evident, Bernard va fi în mod fatal atras de tot ceea ce ar fi putut însemna Rose Mary. „Rose Mary se consacra vieții de țară cu pasiune. Era făcută pentru asta. Îi plăcea peisajul rural, în special cel englez. Îi erau dragi ogoarele, cuiburile de păsări, vitele, animalele de tot felul, și tot ce se lega de viața de fermă. La un moment dat, puse pe picioare o crescătorie de păsări care, după părerea lui Bernard, era mult mai bine administrată decât a lui. Treptat, Bernard își dădu seama că Rose Mary avea multă pricepere în treburile gospodăriei de țară, și mai întâi începu prin a discuta cu ea asemenea chestiuni, pentru ca să sfârșească prin a-i cere sfatul și a i-l urma. Lui Blanche nu-i cerea niciodată părerea asupra vreunei chestiuni de ordin practic. «Pe Blanche – gândea el – n-o interesează asemenea lucruri.» În realitate, pentru Blanche comportarea aceasta era o sursă de amărăciune”. Doar peste câteva pagini: „Obsedat de imaginea lui Rose Mary, Bernard nu se mai putea gândi, într-adevăr, la nimic în afară de ea, deși n-ar fi recunoscut, nici în sinea lui, realitatea acestui fapt”; „În definitiv – își zicea Blanche -, nu e nimic de făcut. Mă aflu fără voia mea într-o situație din care nu pot ieși. De altfel, nu găsesc că are prea mare importanță; dacă doresc să fie prietenii mei, foarte bine, să fie. Nu văd de ce e neapărată nevoie să iasă ceva tragic de-aici”. Doar Rose Mary – poate personajul cel mai veridic, mai viu – își permite să iasă, fie și pentru o clipă, în afara lumii romanului, comunicând liniștit cu cititorul, făcându-i cu ochiul, înșelându-și până și creatorul: „Nu văd de ce e neapărată nevoie să iasă ceva tragic de-aici”.

Deznodământul poveștii din Leagănul pisicii s-ar putea traduce prin morala că iubirea e prea puternică pentru a putea fi învinsă de muritori, oricât de merituoși ar fi ei. În mod cert, Leagănul pisicii e un roman de atmosferă, ușurel, de vacanță. Cei iubitori de liniște și nu tocmai pretențioși – vor fi fericiți! Ceilalti, îi vor comenta în ton frustrat toate poticnelile.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s