Revista revistelor septembrie 2010

Revista revistelor septembrie 2010

Tomis

august / două mii zece

Un număr consacrat antimodernismului marca Deleuze. Sunt îndeaproape revăzute incitantele teze ale lui Deleuze și Guattari, ce pleacă de la premisa că oedipianismul este o eroare. Psihanaliza nu e nici pe departe calea atât de căutată pentru a vindeca, dimpotrivă: reprimă în mod brutal, își supune civilizația prin impunerea complexului eodipian ca sursă a civilizației. Semnatarul micului eseu, Daniel Clinici, încearcă să păstreze echilibrul între un posibil eșec al teoriilor prezentate și principiile cele mai intime ale psihanalizei. Din fericire, știe că prin această cutie a Pandorei trebuie să umbli cu mult discernământ. Dintr-un anume unghi, sub forma unei prime concluzii, apare anti-eodipianismul drept o realizare epocală, dar monstruoasă. „Epocală, pentru că reușește să speculeze, să atace și să creeze acolo unde trebuie, să deconstruiască ceea ce era de deconstruit: problema lui Deleuze / Guattari este, în fond, puterea, cea care oprimă, care își aservește, care își fabrică supușii, în sens general, iar în sens particular, fascismul, starea omului de a fi controlat, de a se lăsa controlat, de a-și dori să fie controlat. Monstruoasă, pentru că lovește în certitudinile pe care ni le-am fabricat de-a lungul istoriei și fără de care, deloc eodipian, se pare că nu putem exista, pe care, din nou, ni le dorim ca forme de control”.

Pentru câteva momente mi-am zis că nu mai are niciun rost să semnalez editorialul lui Bogdan Papacostea. Rândurile destul de acide ar trebui mai întâi citite de o clasă politică interesată în chip real de binele țării, iar mai apoi – de o clasă politică bine „alfabetizată”. Dar cum la „vreme de nevoie” nu ne vin decât exemple din cele rele, am considerat of-ul lui Bogdan Papacostea drept o „afacere de familie”. ARTelierele revistei se ocupă pe rând de Mikhail Fokine, părintele baletului rus (Luana Luban), dar și de Meat Loaf – „primul și ultimul trubadur al rock’n’roll-ului, o combinație între American Ninja, băiatul care aduce apa și guslarul care respiră greu eterna cămășuță cu volănașe” (Dan Mihuț). Destul de argumentat, Alina Costea stabilește că Mircea Cărtărescu încă „mai are zvâc” cu „Frumoasele străine”, o carte clădită pe măștile unui burlesc inedit, potențat de româncuțe cu cozi împletite și fuste crețe. Ei, dragă colega, de-ai ști câtă dreptate are Mircișor… Debutul „Tomis” e destul de reușit, chiar dacă nu sclipitor. Peste câteva pagini, tonul se schimbă, Adrian Majuru trage la răspundere [peste (cât) timp] câteva nume ale intelighenței proletcultiste. Vă las plăcerea acestei reîntâlniri!

Un alt număr dens, într-adevăr! Când mi-am zis că am semnalat ce era de semnalat, îmi dau seama că era să uit tocmai cele mai bune materiale: unu – o cronică a lui Marius Conkan (de-acu vă urmăresc!) cu referire la „Angelus”, ultimul roman semnat Ruxandra Cesereanu; doi – o scriere amplă despre câțiva bedefili înfocați (Dodo Niță); sub semnul amintirilor, trei – „Seri de teatru antic” (Luana Luban). Atât!

România literară

17 septembrie 2010

În primul rând, cred că redacția a mizat pentru numărul curent pe „o lectură a romanului unei educații”, Alexandru Niculescu despre „Amor intellectualis”, de Ion Vianu. Mai mult, redacția plusează cu avanpremiera editorială a jurnalelor lui George Orwell. Din păcate, nu mă încântă nicio variantă dar am găsit alte puncte de interes. Puține sunt revistele de cultură care au luat aminte că anul acesta e legat de cifra două sute și de numele lui Chopin! M-a bucurat faptul că „România literară” a găsit de cuviință să ne facă cunoscut, chiar dacă în tușe mari, programul complex al Festivalului Chopin de la Varșovia. Dar nu mă las nici pe departe cuprins de entuziasmul Elenei Zottoviceanu: „… nu poți să nu reflectezi […] când auzi că s-au publicat cu acest prilej peste 120 de cărți de toate nivelele, că au avut loc aproximativ 3000 de manifestări dedicate compozitorului în lumea întreagă, dintre care 1200 în Polonia (și, trebuie spus, circa 50 în România și Republica Moldova, patronate de Institutul Polonez din București)”. Da, chiar așa, manifestări numeroase prin țărișoara noastră, la care adevăratul public meloman ajunge prea greu, de multe ori neaflând în timp util de eveniment. Totul e în cerc închis, e loc doar pentru Sir și Mrs., și cam atât… Mai rar, poate câțiva amărâți, pentru presă…  sau copii aduși cu școala, „vremi” de tristă amintire, cărora doamnele profesoare le „explică” cu nonșalanță cât de mult se aseamănă muzica lui Chopin cu versul bacovian, ba plusând și alte inepții. Rămâne Chopin… și viața cu mofturile ei, plimbându-se agale, dând ocol cărților din preajma unui Nicolae Manolescu ce ne mărturisește în editorial: „afon fiind, am tras toată viața cu urechea, fascinat de ceea ce nu auzeam cum trebuie și încercând să înțeleg. Astăzi știu multă muzică, dar urechea mă trădează ca și ieri. De aceea, probabil, pretind că muzica nu doar se ascultă, dar se și înțelege. Sau că în muzică joacă un rol și capul, nu doar urechea”.

Tribuna

16-31 august 2010

Nu cred să fi prealuat vreodată atât de mult dintr-un editorial, dar comit voit această impolitețe acum, din motive de text argumentate: „Există unele specii de pești killie – ocrotite pretutindeni de admirabili hobbiști – care explorează întreaga viață apa strânsă în urma lăsată de laba unui elefant: icrele depuse în precedentul anotimp ploios eclozează abia acuma-n balta pachidermă, printre ierburi și larve de insecte, și un ecosistem în miniatură ia naștere pentru perpetuarea multicolorilor killie; care vor crește și vor vâna, vor depune icre și vor muri în uscăciunea savanei până când, la un nou potop, din ouăle minuscule vor ecloza moștenitorii… Nu găsesc o metaforă mai exactă pentru mediile (protectoare, matern-artificiale, miraculos întreținute) unde artiștii și scriitorii contemporani sunt prețuiți cum se cuvine: în România noastră, mustind ca buretele de mitocănie și agresivitate elementară, asemenea spații se-mpuținează de la o zi la alta, invadate, cangrenate când nu desființate de o faună sfertodoctă, țoape și maneliști, călăi și lingăi. Aproape că nu găsești instituție sau festival, revistă sau program cultural care să nu fie azi deja-mbăloșate (dacă nu abuziv desființate) de festivismul și pupincurismul de care, iată, la 20 de ani de la Revoluție, ne-am îndepărtat abia cu o milionime de milimetru. Rămâne încă – firavă și meschină – libertatea de expresie, libertatea de a denunța toate astea. Atâta doar că, pistonată frecvent, duce la disperare, depresie și sinucidere – iar sinuciderile unor cunoscuți și tineri scriitori sunt, în epoca asta, cât se poate de reale” (Ștefan Manasia).

Oglinda literară

nr.105, septembrie 2010

Același neobosit Gabriel Funica e interesat de ucronica romanului lui Eric Faye, din câte ne dăm seama ușor apropiat de Andrei Makine. E vorba de un dublu Paris, unul întors către principiile consolidate în cadrul Blocului Estic, celălalt – Parisul Occidentului; din păcate, ideea care se desprinde este tocmai aceea a negării Parisului real – trăim având în minte un cu totul alt Paris, încărcat de acel ceva al fiecăruia dintre noi. Cu seriozitatea-i binecunoscută, Theodor Codreanu găsește motivele pentru care rondelul epigramatic încă mai e „la căutare”. Dan Brudașcu aduce noi lămuriri cu privire la elemente din biografia lui Octavian Goga, poet considerat drept principala figură lirică-culturală a primei jumătăți a secolului trecut. Mircea Radu Iacoban ridică (pe bună dreptate) câteva întrebări cu privire la incerta moarte a lui Cezar Ivănescu, netrecând nici peste aparenta lipsă de profesionalism a câtorva din medicii băcăuani. Nu mi-a plăcut aproape deloc „Nichita Stănescu, complex de simboluri” (Corina Liliana Blidea) – nici o teză nouă, nici o nuanțare care să incite. Eventual, ar putea fi reținut doar pasajul: „Poezia lui Stănescu se aseamănă foarte mult cu cea a contemporanului nostru Matei Vișniec. De asemenea, el poate fi denumit un bacovian blagian sau invers prin interpretarea dată de văz asupra creației sale, prin folosirea culorilor, instrumentelor sau stelelor ca sursă de lumină, ochiul fiind o frontieră nedefinită foarte bine de autorul din Ploiești”. Hmm, cam de aici, colegii de la Oglinda încep să adune materiale care mai de care mai… aș zice hilare, neobișnuite, prefer, în final, ciudate. Doar câteva exemple: „Poveştile vieţii şi adevărurile literaturii” (Şerban Tomşa), „Kpra coo 3 iezi” (?), „Yu Lan Hua” (Oana Dugan), „România lui Dan Diaconescu” (Andrei Pleşu) – da, da, nu vă miraţi, şi Pleşu e pe lista neagră, fragment din romanul „Trei vise şi… un şal” (Amelia Mociulschi), „Faima templierilor, receptarea ordinului în literatura europeană” (Cristian Tiberiu Popescu), toate culminând prin „Cutremurul din noiembrie 1940 şi loja masonică evreiască din Panciu” (Bogdan Constantin Dogaru). Mă opresc aici, eventual cu rugămintea unei selecţii mai fericite a materialelor pentru numerele viitoare!

Cronica

nr.8, august 2010

Un mare plus, revista este ilustrată cu lucrările pictorului Adrian Podoleanu. Valeriu Stancu pleacă de la întrebarea (doar aparent) retorică „A greşi e omeneşte?”, ajunge către o concluzie amară, formulată îndărătul unei infim de mici speranţe în redresarea societăţii în care trăim: „Aşadar, ca să revin la afirmaţia de la începutul acestor notaţii, şi un popor poate greşi. Iar un popor care greşeşte este sortit dispariţiei, aşa cum în urmă cu 18 ani, pe malurile Meusei, la Bienala de Internaţională de Poezie de la Liege, afirma cu durere în suflet scriitorul Ismail Kadare, într-un interesant dialog pe care l-am purtat prin sălile Palatului Congreselor, în vremea când eu, naiv, tot mai speram că poporului român i se pregăteşte la trecutu-i mare, mare viitor”.

Interviul Chantal Jaquet – Bogdan Mihai Mandache surprinde rolul actual al filosofiei, interesată poate mai mult decât altădată de raportul dintre corporalitate şi spiritualitate la Spinoza. Mai departe, avem un experiment fericit, text şi mizanscenă, ce ne poartă printr-o echilibrată preumblare în lumea Medeei (Ioana Petcu). Bifez şi Iaşul poetic de azi – „Şerban Axinte, înspre o Lume (care) i-a ieşit aşa cum a vrut” (Emanuela Ilie). Mijlocul revistei, salonul literar, îi este dedicat lui Valeriu Stancu. Decupez „robie”: „Trec sănii, iubito, prin inima mea, / Te poartă cu ele-n adâncul departe, / E noapte târzie şi iarna e grea / O mare de vise acum ne desparte!… / Trec sănii, iubito, prin inima mea… // E noapte târzie şi ranele dor / Doar visele-mi caii le iau sub copite / Zăpada se tulbură-n trecerea lor / Şi sângeră luna în zări troienite. / E noapte târzie şi ranele dor…” Între critică literară şi estetică – „Opera de artă (literară) ca structură. Consideraţii româneşti şi străine privind definirea conceptului” (Leonida Maniu). Nota zece pentru breviarul filosofic francez (pagină realizată de Bogdan Mihai Mandache), de căutat „Philosophie du rock. Une ontologie des artefacts et des enregistrements” (Roger Pouivet).

Observatorul cultural

9-15 septembrie 2010

Asta da surpriză plăcută, un întreg număr dedicat lui Mircea Cărtărescu!

Deşi am început articolul lui Cezar Gheorghe cu un… strâmbat din nas, neconvenindu-mi mai deloc apropierea „Orbitorului” de… Marcel Proust, am început să fiu de acord cu autorul chiar din momentul în care acesta echivala trilogia cu o hiper-privire ce porneşte de la particulele infinitezimale ale realităţii noastre microscopice ce urcă până la scara Cosmosului […] şi a dimensiunilor alternative”. Şi mai aplicat este Daniel Cristea-Enache: „O pagină nu arată mare lucru; dar întregul acestor notaţii apatice şi «autocritice» spune destul de mult – şi încă într-un mod explicit mai puţin practicat, până în anii ’90, de livrescul şi intertextualul Cărtărescu. Dacă nu ţinem seama de compartimentările de gen, putem face o legătură cu evoluţia stilistică a autorului, după 1989, la paralele inegale ale prozei înalte şi, respectiv, ale prozei plus publicisticii soft. Orbitor păstrează până la volumul al treilea onirismul sans rivages şi barochismul hiperestetizant din poezia «veche» şi din Visul. În schimb, cărţile uşurele, de succes la publicul larg, vor merge exact pe această direcţie «fără fasoane» a discursului şi pe scuturarea artistului genialoid de însemnele artei sale”. Adina Diniţoiu vede în „Frumoasele străine” mai degrabă o „amărăciune de fond a scriitorului”, latură surprinsă întrucâtva şi de Raluca Ciochină. Obligatoriu, de citit interviul realizat de Doina Ioanid, poate cel mai bun acordat vreodată de Mircea Cărtărescu – despre arte poetice, despre marea artă a romanului, despre însăși arta de a trăi în și în-afara literaturii.

LecTop

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s