Înspre o cultură morală

Înspre o cultură morală

 

De-a lungul acestui articol, voi încerca să delimitez câteva din prioritățile pe care instituțiile de cultură ar trebui să și le obiectiveze. Fără doar și poate, trăim într-o lume guvernată de legi ciudate, al căror mers arată că nu au fost înțelese pe deplin de omul din istorie. Societatea în întregul său pare să fi adormit comod în obsedantul zgomot al postmodernismului. Îmi aduc aminte spaima ce se ascundea în spatele cuvintelor lui Cioran, când așeza Parisul în zona terifiantului, socotindu-l nu mai mult decât un garaj imens. Cu greu mai găsim rame potrivite pentru caractere duse la extrem, alteori de neimaginat; individul pare să-și fi ratat iremediabil ținta, nici măcar nu mai întrevede posibilități de a acționa în binele său. Câștigul imediat a devenit emblema veacului curent, zeul toleranței justificând cele mai abominabile atrocități. Mai mult, existența însăși rămâne în sfera hazardului, în timp ce noi, cu toții, devenim din ce în ce mai conștienți că violența și obscenitățile (fie și din lumea culturii!) reconfortează o mare parte a semenilor.

Deși cu o titulatură ieșită din alt veac, ce imprimă un anume soi de activism (mulți mă vor pune la zid!) mai mult sau mai puțin intelectual, dar fără a avea pretenția de a soluționa prin doar câteva rânduri aspecte grave, înspre o cultură modernă își dorește, sub forma unui semnal ultimativ, să propună o redimensionare a actului de conștientizare a binelui și frumosului, categorii privite dinspre o pedagogie cu rolul de a reînvia chiar sensul existenței morale.

Cu câțiva ani în urmă, deveneam părtaș la bucuria lui Al. Husar, venit de la un simpozion de estetică de la Frankfurt – loc unde se discutaseră „șansele” de a scăpa de sub tutela postmodernismului. Se vorbea deja despre noua modernă – direcție ce avea să re-învestească omul cu toate atributele ce-i fac cinste. Probabil nu am fi asistat la un proiect grandios, nimic din The American Way ori din “structuralismele” unor teorii învechite; dar omul ar fi pășit dincolo de cele șase aspecte nefaste ce sunt legate de realizarea conceptualizării postmoderne: indeterminare, fragmentare, decanonizare, lipsa de sine și de profunzime, nereprezentabil, hibridizare.

În această situație, mai mult ca sigur, individul nu ar fi trebuit să parcurgă drumul în sens invers. Dimpotrivă, ținând cont de experiența neagră a strigătului continuu (Munch), ar fi fost determinat, în mod creativ, cu ajutorul firesc al instrumentelor aflate în slujba pedagogiei moderne, să integreze valorile și principiile antice, clasice, în marea operă a devenirii sale. Nevoia de a exemplifica ar putea rămâne și pe mai departe piatra de încercare pentru raționamentele întrebuințate, toate fiind guvernate de un simț adecvat al proporțiilor. Să nu ne amăgim, analiza și „consolidarea” până la ultima consecință a categoriilor estetice au născut nu de puține ori monștrii. Omul s-a dovedit a fi mai întâi de toate nu un purtător de logos, ci mai degrabă un slujbaș în subordinea teoriilor la zi, căci arta urma societatea, devenea o mașinărie complexă, a cărei funcționalitate trebuia măsurată în unități intelectual-reprezentative. Dar omul nu a aparținut și nu aparține doar lumii exterioare! Educația are mult de lucru în adâncimile sale. După cum câțiva moraliști au reușit să arate, există o ființă ascunsă în fiecare dintre noi, adăpostim zone de întuneric și lumină. Fondul subuman pe care ni l-a dezvăluit Freud probabil există, și devine din ce în ce mai greu de înlăturat dacă nu reușim să-l încercuim. Eroarea fundamentală a psihanalizei – gândită mai degrabă ca metodă de a soluționa comportamente deviant umane – este că explică condiția omului tocmai prin acest fond, explică superiorul prin inferior, fapt dezolant pentru umanitate – constatăm cât de jos au coborât modernii…

Acum, ar fi de dorit ca în societate să apară instituții de cultură care să dialogheze dincolo de nivelul formal, să-și consolideze eforturile de a gândi creația în sensul neratării țintei mistic asumate. Copilul ar putea urma cursurile unei școli vocaționale, urmând ca într-o primă etapă să-și verifice aptitudinile, ulterior să le dezvolte, într-un centru cultural, gândit sub forma unei instituții etalon pentru comunitatea locului. Ernest Bernea afirma simplu: „Educația estetică urmărește să stabilească și să păstreze un contact cât mai intens cu frumosul, să facă accesibilă ideea de frumos, și să formeze bunul gust. Dincolo de datele naturii, valorile estetice și frumosul sunt exprimate în operele de artă. Arta este fenomenul de cultură prin care omul creează sau contemplă frumosul. Din ea și prin ea putem să ne facem cât mai vie și mai rodnică această înclinare a omului. Marii artiști și iubitori de artă se întâlnesc în același punct deși pot să vină pe căi deosebite” („Trilogie pedagogică”). Să nu uităm, poate cel mai important aspect al educației este tocmai cel legat de descoperirea și fructificarea acesteia. Un complex de însușiri și aptitudini determină un om să fie într-un fel și nu în altul, manifestând înclinații sigure și naturale în a îndeplini o anumită activitate, până în punctul unde creator și creație sunt satisfăcute pe deplin. Deși nu țintesc către un nou umanism, pe de altă parte fiind obligat din rațiuni evidente de a mă îndoi de necesitatea „omului nou”, îmi voi reprezenta câteva din trăsăturile fundamentale ale omului ce trăiește prin creație și din Creație într-o matrice ce respectă valorile morale. În primul rând, același Ernest Bernea atrăgea atenția asupra pluralității de dimensiuni a umanului; al doilea pas reclama necesitatea imediată a restaurării ființei „pulverizată de o autonomie rău înțeleasă”, ordinea și ierarhia eliberând din deruta unei existențe fragmentate și lipsite de sens. În paranteză fie spus, îmi aduc aminte de succesul „Pedagogiei ortodoxe” a părintelui Mihail Bulacu – demers singular (și de apreciat!) în epocă. Nu în ultimul rând, ar trebui să stabilim un raport normal între datele externe și cele interne ale condiției / conduitei omului, între ordinea materială și cea spirituală. În fapt, ar trebui să fim conștienți cu toții, educatori sau factori de răspundere, că un ideal nu are cum să fie împlinit doar prin exerciții specifice intelectului: ar fi un nonsens, un artificiu reprobabil. Idealul trebuie complinit, trăit ca realitate, obiectivat prin exemple de viață cu rol grăitor. Repet, tonul din acest scurt material poate aduce aminte parțial de retorica unui Crainic. Cu toate acestea, nu îmi doresc lecții moralizatoare, ci fapte de cultură susținute de o conștiință curată. Teoria de dragul teoriei merge bine pusă-n cui, virtutea luând locul în imediat. Copilul implicat, școlit pe băncile unor școli vocaționale și integrat într-un sistem ierarhic al valorilor, artistul de mai târziu, nu trebui prețuit doar după talentul ce vizează meșteșugul, ci mai ales după modul de orientare al spiritului. Revin la simplul, micul tratat de pedagogie Bernea: „Atunci când atitudinea lui față de lume și viață, față de om este negativă, dacă are talent este și mai grav pentru că el devine un agent distructiv în fața celor pe care îi cucerește”.

Dar locul cu tradiție, înțeleapta desfășurare a societății ce se auto-definește prin exemple de cultură, o corectă ierarhizare a valorilor pot dimpreună trasa cadrul existențial necesar omului ce își cunoaște propriul rost. Arta s-ar împlini fericit cu viața, morala rămânând o problemă de conștiință și fundamentul însuși al persoanei.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s