Nuanțe și neosenzualism marca Kawabata

Nuanțe și neosenzualism marca Kawabata

 

Am pornit la drum cunoscând impactul deosebit pe care l-a avut proza lui Kawabata asupra publicului român, undeva prin anii șaptezeci. De acord, aproape toată lumea a citit ceva din Kawabata, drept pentru care plec de la premisa că discutăm deja despre un fenomen cultural de amploare, căruia i-a fost înlesnită apariția în mai tot Occidentul. Lăsând la o parte cauzele extra-culturale ce au fi putut conduce la o excelentă difuzare a lui Kawabata în Vest, m-aș opri acum doar la două dintre cărțile sale, volume ce propun (după umila mea părere) o proză ce intrigă, o proză ce nu își concentrează interesul pe tehnici narative savante ci amplifică sub forma unei progresii geometria sentimentelor. Și tot încă de pe acum simt nevoia să atrag atenția că rândurile ce vor urma nu vor să se instituie într-un exercițiu de admirație. Ce-i drept, în ultima perioadă, când răspundeam senin Kawabata la întrebarea ce mai citești?, eram privit cu neîncredere: simțeam că nu sunt în trend ori că dimpotrivă – îmbrac haina celui care vrea să epateze, făceam cumva parte din rândul tinerilor cu ochelari de soare (a se înțelege o stare de spirit!) care citesc necontenit din Cărtărescu (firește, nepronunțat Cărtărăscu!), Pleşu ori Herta Muller. Dar alegerea îmi aparţine! Fie tardivă ori ba, nefăcând reclamă ascunsă la vreo editură, pur şi simplu am să scriu despre Kawabata!

Nu a contat nici măcar că este unul dintre laureaţii Premiului Nobel. Cu mult mai importantă mi se pare legătura trainică cu Universitatea Imperială din Tokyo ori faptul că alături de câţiva tineri a fondat revista Bungei Jidai, în paginile căreia realismul la modă era combătut printr-o reînviere a interesului faţă de ceea ce ţinea de tradiţie, fapt ce a determinat apariţia neosenzualismului în literatura japoneză. Iar dacă ar fi să-l citim din perspectiva biografiei, nu putem trece peste câteva episoade semnificative: rămâne orfan încă de la vârsta de patru ani, este crescut de bunicii săi, ulterior despărţit din raţiuni financiare de unica soră; mai mult, după chiar moartea acesteia la doar 15 ani, Yasunari Kawabata are parte de o adolescenţă solitară, marcată inclusiv de suferinţe fizice. Toate acestea vor fi combinate cu un presentiment al morţii care îi va contura viziunea asupra vieţii şi asupra creaţiei. Kawabata a fost ispitit să devină pictor, dar chemarea pentru literatură s-a dovedit mai puternică, lunga agonie cât și moartea sa fiind descrise în operele sale din ultima perioadă. Totuşi, o abilitate deosebită în a mânui imaginile artistice trădează interesul autorului şi pentru celelalte arte.

„O mie de cocori” adună episoade înlănţuite clasic, ce recompun câţiva ani din viaţa tânărului Kikuji. Acesta este invitat la o ceremonie a ceaiului de Chikako, concubina din tinereţe a tatălui său, cu scopul de a-i  prezenta în vederea căsătoriei o tânără deosebită. Aproape involuntar, acolo o va întâlni pe doamna Ota, o altă concubină a părintelui, ce venise împreună cu fiica sa, Fumiko. Treptat, tânărul devine atras de însăşi Ota, alături de care petrece clipe de neuitat: „Împărtăşind acea enormă bucurie pe care o degaja experienţa femeii, Kikuji nu simţi nici urmă din reticenţa ruşinoasă a lipsei lui de experienţă. Se simţi de parcă n-ar mai fi fost cu nici o altă femeie înaintea ei şi abia atunci s-ar fi regăsit pe sine ca bărbat. Pentru el fu un extraordinar moment de iluminare. Nu-şi imaginase niciodată că o femeie poate reacţiona atât de complet şi de pozitiv la impulsurile lui, că poate fi atât de receptivă după ce ea fusese cea care-l atrăsese, învăluindu-l în acelaşi timp în propriul ei parfum. Necăsătorit, Kikuji se simţea murdar după astfel de aventuri, dar de data aceasta sentimentul de impuritate care ar fi trebuit să-l domine lăsă loc unuia de enormă pace şi căldură interioară”. Asumându-şi vag rolul de mamă, nebănuind decât că Ota este interesată de o viitoare căsătorie între fiica Fumiko şi Kikuji, prima concubină va distruge fericirea tânărului. Firul narativ începe a se complica doar aparent; pentru cine nu sesizează sensurile profunde, cartea poate intra în sfera telenovelelor: doamna Ota se sinucide (din pricina unui cod al onoarei aparte!) iar tânărul Kikuji se va simţi din ce în ce mai atras de fiica acesteia. Graţie lui Fumiko, două boluri de ceai (aparţinând în trecut tatălui şi concubinei sale) se vor alătura, marcând metaforic trăinicia iubirii dintre cei doi. Înspre final, singura responsabilă pentru dramele prezente este chiar Chikako, întruchipare a unui destin potrivnic, apariţie ce purta încă de la începutul micro-romanului un stigmat.

Cea de-a doua carte se apropie cu mult mai mult de structura unui roman, deşi în mare parte acţiunea rămâne a se desfăşura liniar, personajele propunând mai degrabă simboluri decât existenţe veridice. De această dată, în centrul istorisirii se află Chieko, tânără fată ce pare a fi legată de Shinichi, un prieten mai vechi din copilărie. Pentru ceva vreme, trecutul îi este inaccesibil lui Chieko. Aceasta nu cunoaşte decât că „era un copil lepădat, un copil răpit. Tata şi mama nu ştiau unde se născuse şi nici nu-i cunoşteau adevăraţii părinţi”. Totuşi, existenţa ei era una liniştită, având cele necesare traiului zilnic. Părinţii adoptivi, Shige şi Takichiro, îi oferiseră o viaţă decentă, ancorată în obiceiurile străvechi ale locuitorilor din Kyoto. Takichiro e unul din puţinii comercianţi ce respectă tradiţia: cu o prăvălie pe strada principală, preferă să vândă puţin dar de calitate, se retrage regulat la mănăstire, se plimbă prin grădinile diferitelor temple şi chiar ajunge pentru mici bucurii în ceainăriile cartierului La cele şapte case de sus. Deşi ne prezintă un Kyoto ce se zbate între vechi şi modern, Kawabata ne dă senzaţia că e mai degrabă o luptă ce se desfăşoară la nivelul fiecărei conştiinţe, devenind drama fiecărui individ.

La urma urmelor, Chieko se află într-o continuă căutare a propriei identităţi; reuşeşte printr-o întâmplare să-şi întâlnească sora geamănă niciodată cunoscută. Chieko şi Naeko nu vor rămâne însă împreună decât pentru o noapte, retrăind parcă sub forma unui vis suprarealist clipele din vecinătatea vieţii. Fără a avea rezolvări în planul naraţiunii, cele două fete rămân totuşi despărţite. Există în lumea străveche legi nescrise ce vorbesc despre un echilibru ce nu poate fi destrămat. „Vieţile noastre sunt acum prea deosebite. Am crescut, fiecare, în alte locuri. Eu n-aş putea trăi aici, în cartierul Muromachi. N-am vrut să vin decât o dată în casa ta, o singură dată. Şi chimonoul pe care l-am primit de la tine… aş fi vrut să vezi cum îmi stă… Fiindcă tu te-ai ostenit de două ori să vii până la noi în sat… […] În sat la noi, la munte, se întâmplă să cadă uneori pulbere de zăpadă. Când muncim, nici n-o băgăm de seamă, dar vârfurile cedrilor se albesc, de-ai zice că au dat deodată în floare. Albesc şi rămurelele copacilor desfrunziţi! E tare frumos! […] Chieko rămase multe vreme cu mâinile pe zăbrelele de lemn privind în urma lui Naeko. Dar Naeko nu întoarse capul. Câţiva fulgi mici de zăpadă căzură şi se topiră pe fruntea şi pe părul lui Chieko. Oraşul nu se trezise încă din somnul său adânc”. Pe parcursul romanului, ca într-o veritabilă commedia dell’arte, cu ajutorul qui pro quo-urilor, Chieko îşi acceptă soarta şi va rămâne alături de Ryusuke (fratele lui Shinichi), în timp ce Naeko consideră dragostea lui Hideo (iniţial sortit lui Chieko) drept o himeră. „O mie de cocori” şi „Kyoto sau tinerii îndrăgostiţi din străvechiul oraş imperial” rămân după toate canoanele două povestiri complexe, imposibil de catalogat după criteriile obişnuite. Mai mult, Yasunari Kawabata rămâne maestrul descrierilor pitoreşti, ce implică ceremonii ale ceaiului, sărbători ale cireşilor în floare, datini şi obiceiuri definitorii pentru lumea niponă. Plus un fior aparte, intraductibil, pe care doar îl intuieşti… „După câte se spune, ar fi unul din pictorii de seamă ai artei abstracte. Picturile lui sunt elegante, pline de demnitate şi fantezie. Se potrivesc de minune cu sufletul  unui japonez bătrân. M-am tot uitat la ele acolo, la mănăstirea de maici, şi aşa mi-a reuşit modelul acesta. Dar e ceva care nu are nimic de-a face cu modelele clasice japoneze, nu? […] Dar, te rog, culorile să fie foarte bine legate…! Ştii că prea se vorbeşte astăzi la tot pasul de «creaţie», de culori «senzuale», şi lumea a început să vadă şi culorile tot după moda apuseană”. Dar peste mâna omului… „adevărata minune de aici o constituie cireşii, cu ramurile lor aplecate şi-ncărcate de flori de-un roşu aprins. Ei sunt lucrul cel mai caracteristic pentru grădina templului Heian. Şi, în fond, ce-ar putea simboliza mai bine primăvara străvechiului oraş imperial Kyoto decât acest belşug de flori aprinse de cireş?”

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s