Alexandru Spătaru – „Pe fața cealaltă a clipei”

Alexandru Spătaru – „Pe fața cealaltă a clipei”

 

„Atunci, / vom trece prin lumina / care trece prin spațiile / ascunse-ale materiei. // Nestingherită, / va pătrunde ca prin sită rară, / prin ziduri, / în taine ce păreau pecetluite / pe vecie. // Lumina ce din sine naște / iar și iar lumină, / în valuri nesfârșite, uriașe. […] Și peste ani galactici, / se va ști din scrierile sacre / ce s-a-ntâmplat atunci / de-a dispărut, / doar într-o noapte, / întunericul. // Dar nimeni / nu va fi în stare /  să și-l imagineze” („Moartea întunericului”).

Nu cu foarte mult timp în urmă, afirmam că „l-am citit pe Alexandru Spătaru cu plăcerea de a fi descoperit un alt truditor într-ale cuvântului, ce intuiește pe deplin valorile arhetipale ale acestuia”. În prezent, am constatat cu mare bucurie că cele scrise atunci își găsesc corespondentul și odată cu volumul „Pe fața cealaltă a clipei”, apărut la Editura Vasiliana ’98, Iași. Întregul discurs liric se constituie într-un semn al bucuriei depline, o confesiune totală, ce are mai degrabă rolul de a scoate în evidență coordonatele primare ale Logosului. De fapt, cuvintele ce prefațează volumul tind nu să ne arunce în spații ce necesită inventarieri, căutări, redefiniri, ci mai degrabă ne atenționează asupra ființei dintâi, nealterate de zgomotul istoriei: „Poți folosi orice limbaj, niciodată nu poți spune altceva decât ceea ce ești” (Ralph Waldo Emerson). Alexandru Spătaru nu face parte din categoria autorilor cu mască! Nu caută nicio clipă ipostaza ludică, chiar dacă, odată întâlnită, aceasta va căpăta haine diafane, dezvoltând câmpuri de sens dintre cele mai inedite. În bună măsură, autorul aduce aminte de poezia lui Blaga; aici, lumina este în același timp – poate paradoxal – și determinantă constantă a vieții, și oglindire a echilibrului ori bucuriei sufletești. Prefața volumului este semnată de Mircea Dinutz și certifică aceeași impresie de împlinire: „poetul cu inima aproape de lumină”. Totuși, spre deosebire de acesta, cred mai degrabă că întregul volum nu este un nou exercițiu / metodă de a urca încă o treaptă pe calea cunoașterii. Condiția autorului nu echivalează cu aceea a celui ce încă se mai află în căutare, ci aflat deja „pe fața cealaltă a clipei”, Alexandru Spătaru e interesat să împărtășească din preaplinul imagistico-semnificativ al noului tărâm. Corect, toate sunt dimensionate în taina misterului, poezia însăși rămâne un mister. De altfel, dacă mi-aș fi propus un titlu pompos, fie și pentru o asemenea micro-prezentare, aș fi ales „Despre interioarele misterului”. Deși risc să devin inoperant, unii ar considera chiar de-a dreptul agasant – poezia e dovadă vie a trăirii misterului: „Nu mi-ar ajunge / timpul tot, / s-adun toate necunoscutele; // ca să le cercetez, / de mi s-ar da oricâte vieți, / ar fi puțin. // Dac-o minune / mi s-ar întâmpla, / și-n toate aș pătrunde, / la ce mi-ar folosi / atâtea cunoscute? // De m-aș învrednici / de o minune, / n-aș vrea decât să știu / să intr-un clipa de tandrețe, / clipa aceea unică, / și s-o încui / pe dinăuntru” (“Dorința”).

Volumul este alcătuit din trei secvențe ce poartă fiecare câte un titlu, în parte explicativ pentru intențiile poetului: „puterea din cuvinte”, „esența plus”, „pe fața cealaltă a clipei”. Cele trei vor rămâne tainic legate tocmai prin acea stare înaltă a ființei, ajunsă la maturitate duhovnicească. „Întâmplare cu azi” divulgă în cheie alegorică povestea propriei conștiințe, în timp ce „Acoperământul din flori” e sigiliul pe care poetul îl așază în fața istoriei: „Prin flori / va intra lumina înăuntru, / unde vor sta / întru nestricăciune / hainele mele pământene de lucru”.

Nu asistăm, așadar, la o trecere dinspre planul profan către sacru, de la haos la ordine, ci devenim dintr-o dată purtătorii acelorași sigilii. La urma urmelor, poetul însuși ne atenționează încă de la început că am intrat în grădina roadelor binecuvântate: „Pe oricine, / când o să mă caute, / îl voi primi ca oaspe. / Îl voi întâmpina cu pâine și cu sare. / Cuvinte proaspăt rânduite / am să îi pun pe masă. / Și la plecare, / din apa / în care-am îmbăiat cuvinte, / nainte să le-mbrac / în straie de duminică, / am să îi dau de leac / într-o sticluță” („Oaspeților mei”). Uneori, poezia însăși e îmbrăcată în „straie de duminică”: devine când o blândă chemare („La șipot”), când „adierea aripilor larg deschise” („Cocori îndrăgostiți”). Și pentru că implicit, după o rețetă proprie, Alexandru Spătaru se folosește și de un vechi motiv – coincidentia oppositorum, „pe fața cealaltă a clipei”, corbul devine semn de lumină: „L-am reîntâlnit / gata să-și ia zborul. / Avea o mantie / din pene albe / și aripi albe, mari, / strălucitoare” („Corbul”).

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s