Jeroen Brouwers – Roșu ucigaș

Roșu ucigaș

 

Oricât mi-aș fi dorit să găsesc o sintagmă mai potrivită pentru rândurile de față, consider că însuși titlul romanului acoperă în chipul cel mai fericit atât intențiile tălmăcite ale autorului, cât și alte semnificații pe care un cititor nu tocmai grăbit ar putea să le desprindă din această lume reală, ce mai degrabă ne-am fi dorit-o simplă poveste.

E drept, nu știu dacă Jeroen Brouwers e vreun scriitor cu pretenții exagerate, nu l-am văzut niciodată încadrat de „luminile succesului” dar, din cele puține, mi s-a părut viabil – unul din acea categorie rarisimă, ce nu se lasă căutat absolut deloc de premiile literare, dar care nici nu își declamă în gura mare viața boemă ori rebelă pe care probabil că în prezent și-o permite. Peste toate, ceea ce m-a liniștit îndeosebi odată cu lectura este lipsa artificiilor. Cele circa o sută de pagini ale romanului „Roșu ucigaș” se pliază parcă mai fericit în zona memorialisticii. Chiar dacă autorul pare să lase acasă bogata experiență din zona reportajului – Jeroen Brouwers fiind pentru mulți ani un cunoscut și apreciat jurnalist în Olanda și Belgia – asistăm totuși la întrefacerea unui op ciudat, ce găsește printr-o proză situată la granița cu lirismul, soluția unei arhitecturi moderne, de o volumetrie doar în parte cunoscută. Așadar, granița dintre Jeroen Brouwers cel real și cel autoimaginat se pierde odată cu fiecare pagină. Mai mult ca sigur, „Roșu aprins” va rămâne un soi de mărturie în parte reflexivă pentru tot ce s-a întâmplat în lagărele din Indonezia, aflate sub autoritate japoneză.

Iar dacă ținem morțiș să simplificăm, vom considera că „Roșu aprins” e povestea vieții autorului, un spațiu deloc livresc, un loc ce invadează toate locurile din prezentul scrierii, un exercițiu nedisimulat de împăcare a propriei ființe cu hâdul destin. E unul dintre extrem de puținele romane care reușesc să explice, în cheie proprie, mecanismele celui mai de temut sentiment: frica – „Câteodată frica este atât de cumplită încât mi se năzare că fața mi-a devenit lichidă ca un terci și-mi picură șiroaie, după criza de frică mă simt ca și cum mi-ar fi fost dată o altă ființă și eu nu mai sunt în stare să-mi recunosc chipul în oglindă. Medicamentele menite să-mi diminueze frica și emoțiile pe care le iau poartă nume poetice. […] Industria farmaceutică a aranjat astfel lucrurile încât unul dintre efectele secundare ale acestor antipsihotice să fie ca, după ce pilula își pierde efectul, consumatorul ei să cadă pradă unor alte frici, provocate de medicamentul însuși. Devii astfel dependent de propriile frici, rămâi astfel în sfera cenușiului labirint”. Mai mult, peste ceva pagini, autorul ajunge să inventarieze toate aceste pseudo-șanse de a ocoli eșecul: „Pilulele pe care le lua mama ca să-și stăpânească fricile și să-și tempereze tremuratul mâinilor și al capului se numeau Eldopal Retard, Sinemet, Disipal (toate împotriva Parkinsonului), Pirodoxyne Labaz (împotriva tuturor simptomelor de degenerare), Librium (împotriva a tot ce are nume și a tot ce nu are nume), Glifanan (împotriva durerilor), Calcium Sandoz (împotriva simptomelor oboselii), Mogadon (ca să poată dormi și să se apere de toate contraindicațiile tuturor celorlalte medicamente și neuroleptice)”. Ele au scopul de a înlătura amintiri terifiante, scene de coșmar petrecute în jurul anului 1945 în lagărul Tjideng, lagărul comandat de figura legendară a căpitanului japonez Kenitji Sone care, ulterior, avea el însuși să fie executat sub acuzația de „crimină de război”. Lagărul de femei din Tjideng (unde fuseseră aduși și băieți cu vârste de până la zece ani) „era o porțiune din Batavia înconjurată cu ziduri de cazemată, turnuri și sârmă ghimpată. În casele de piatră de-acolo au trăit închise mii de femei din Europa, împreună cu copiii lor, pe suprafețe de câțiva centimetri pătrați măsurați cu liniarul, suprafețe pe care erau dispuse să și le apere până la ultima lor picătură de sânge: chiar și pervazurile ferestrelor erau locuite, și pragurile, și fiecare casă a scărilor mai deosebită, verandele, coridoarele, aerul însuși din case era locuit, – cine avea un hamac trăia printre frânghiile cu rufe puse le uscat și întinse peste tot, îmbrăcăminte zdrențuroasă și puturoasă”. De fapt, romanul se dezvoltă pe două coordonate: pe de o parte, timpul prezentului se leagă de Liza – eternul motiv al iubitei ce poartă chipul mamei – și prea puțin de soția și copiii autorului – care apar doar pentru a contrabalansa dezarmantele efecte ale ficțiunii. Pe de altă parte, trecutul echivalează cu scene monstruoase, petrecute în lagărul Tjideng. Peste cele două, există un supratimp al eului confesiv, marcat de prezența / absența mamei. Odată situată la rang de idol, mama devine pentru Jeroen Brouwers apariție nedorită, o constantă atotprezentă în eșecurile sale. Paradoxal, odată eliberat, tânărul nu se poate obișnui cu „viața la clerici”, de la internatul catolic pe care îl percepe drept o nouă închisoare. Metaforic, acum se rup și relațiile cu însăși ființa umană: „Când m-a dus la pension, mama purta o pălărie gri care semăna a sombrero, cu o voaletă fixată pe marginea pălăriei, dar care-i cădea peste față când se apleca spre mine să mă sărute de rămas bun: – această «întâmplare» este un semn pentru tot restul vieții mele: ne salutam prin zăbrelele unei pânze de păianjen. Pânza de păianjen dintre mine și feminitatea trădătoare nu s-a mai retras niciodată, – ura mea față de mame îmi impregnează de atunci «judecata asupra vieții»”. Firesc, explicațiile pentru o atare viziune se regăsesc în traumele suferite. Scenele ce frizează nebunia sunt destule, repovestite fără elemente atenuante. Tortura ia adesea forme necunoscute: femei ce sunt umplute cu apă ca niște rezervoare, ulterior bătute cu sălbăticie ori – „O femeie este obligată să stea douăzeci și patru de ore goală în piața de kumpulan în poziție de drepți. Toată ziua aerul parcă sta să ia foc de fierbințeală. Noaptea cântă cât o ține gura crezând că se poate astfel încălzi, e în centrul unei rețele de reflectoare. Din turnurile de pază din jurul lagărului zi și noapte puștile sunt îndreptate spre ea”; „O femeie goală trebuie să meargă în patru labe pe străzi, are o sfoară în jurul gâtului, pe care o ține un japonez care o urmează. Dacă dă în calea ei de rahați, este obligată să-i miroasă, ca un câine. Japonezul stă cu bățul înălțat deasupra spinării ei și a locului unde altădată trebuie să fi avut fesele, pe care acum nu le mai are. Japonezul o străpunge cu vârful cizmei în fund”. Peste ani, comparând cele petrecute în copilăria sa, scriitorul își declamă repulsia cu privire la câteva femei venite în fața guvernului pentru a protesta. Gesturile acestora îi par deplasate, obscene, mofturi ale modernității: „Scriu asta și-n Olanda tocmai are loc o zi a «grevei femeilor». În piața Dam, în Amsterdam, femeile își vopsesc sexul cu suc de roșii și stau pe spate pe marginea drumului cu picioarele desfăcute. Muieri alintate, într-o lume bogată, de ce au ele habar?”. Aceeași contemporaneitate bolnavă este pusă la zid odată cu uimirea personajului în clipele în care, urmărind programe tv, nu înțelege cum e posibil ca un „popor barbar de nemțălăi” să postsincronizeze dialogurile japoneze în germană. Firește, barbaria aparține multor altora…

În fine, cartea de față are curajul de a afirma răspicat că dintr-un anume punct de vedere, e prea târziu pentru orice, – suntem sub imperiul cenușii / cenușiului din prima clipă – până-n ultima! Ar putea exista o singură scăpare: ruga adevărată; de altfel, întregul text e brăzdat de pasaje din sfera rugăciunilor, astfel transformându-se fie într-un moft (post)modern evident ironic, fie într-o reală exorcizare a neomenescului. Acestea stau însă în ochiul cititorului.

 

Marius Manta

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s