Revista revistelor februarie 2011

Revista revistelor februarie 2011

 

Tomis

nr.489 / decembrie / două mii zece

 

Din câte observ, colegii de la „Tomis” și-au mai pierdut din sprinteneala și tonul acid al altor vremi. Constatarea nu e făcută cu jovialitate, după cum ar putea să pară; intuiesc că schimbarea către un registru mai sobru e cauzată și de niscaiva nenorocite „politichii zonale”. În orice caz, în editorial, Daniel Clinici are dreptate: depindem nejustificat de oameni fără valoare, ce nu au a transmite nimic, perdanți ai istoriei și mari câștigători ai momentului. În această categorie au loc deopotrivă politicieni, analiști de tot felul, cântăreți / maneliști, guralivi de meserie, starea lucrurilor conducând către eroziunea sentimentului național adevărat, cel netrucat, cel ce încă mai găsește puterea de a spune nu străzii, opunându-se până și insipidului ecran. Evident, la întrebarea ce este națiunea română, nu va avea (în veci!) cum răspunde un flux de imagini. Chestia lui „no comment” nu are pentru toată suflarea viabilitate!

Admit că în ultimul timp am din ce în ce mai puțină răbdare în fața paginilor de proză literară. M-am săturat de frustrări cosmetizate, de personaje gros trasate în marginile unui nou și ciudat naturalism. Avatarurile tinerilor prozatori sunt din ce în ce mai lipsite de interes, păcătuind tocmai prin lipsa de substanță. Totuși, din când în când, câte un nume mai iese din anonimat. În cazul nostru e vorba de Alice Drogoreanu care ne explică câte ceva despre memorie și arta fotografiei printr-o proză ce nu bate în cuie România postrevoluționară, ci permite să găsească sensuri secundare fiecărui lector cu un dram de imaginație.

Apropo de fotografie și aduceri-aminte, Teodora Dumitrașcu reface în două pagini mini-istoria Hotelului Regina, azi Hotelul Intim, aflat într-o stare lesne de ghicit. Eventualul  interes nu mai vine dinspre faptul că Eminescu a poposit pentru câteva zile, ci dinspre „legendele” / povestioarele locului: acum, prin excelență, e Locul bântuit de fantome.

Felix Nicolau așază pe masa de lucru romanul lui Nicolae Dabija – „Tema pentru acasă” – o poveste tragică, scrisă într-un registru grav: „Primul capitol mi s-a părut, în ce privește ritmul și sacadarea relatării, o reproducere basarabeană a binecunoscutului 1984 de George Orwell. După care schimbarea de registru e bruscă, intrându-se într-o zonă purificată moral, eroică și liniară, care va prinde foarte bine la o anumită categorie de public, nu neapărat cea mai educată. Propriu-zis, romanul ar fi o recuperare a memoriei tatălui de către fiul născut în Gulag. Dar și a memoriei mamei, ucisă de gardienii roșii din Siberia”.

Parafrazând titlul recenziei, aș spune că „doar unii sunt îngrijorați” – Ștefania Mincu prezintă V. Leacu „Toți sunt îngrijorați”, Ed. Tracus Arte, București, 2010. Am rămas puțin asupra considerațiilor de la început: „…constatăm o ciudățenie, devenită deja regulă la douămiiștii cei mai vizibili, și anume la care, din ce în ce mai marcat și mai spectaculos, un efect de alunecare în suprafață (dacă nu cumva chiar de «navigare»), în locul mai vechii mise en abime. Se reflectă în poezie (dar e mai bine să zicem «se exhibă») o realitate care, deși există la modul brut, n-are deloc efect de adâncime, nu trimite «dincolo» de ea însăși, ci, printr-o impresie de stupoare și fixitate materială, rămâne în ea însăși, insistând halucinant, nesimbolic, în același loc și, creând în jur un soi de suprastratificare deșertică a atmosferei textuale, se ridică deasupra-și iluzoriu, făcându-și ecran, ca o Fata Morgana” (abia acum mă gândesc cum ar reacționa Alex Ștefănescu la o eventuală lectură a rândurilor de mai sus!)

În altă ordine, eventual cu scuzele de rigoare, poemul lunii semnat de Marius Pârlogea mi se pare echivalentul nefericit al unei compuneri de liceu.

Daniel Clinici revine cu „intuiții târzii”, referitoare la o idee odată generoasă: Uniunea europeană. Da, într-adevăr, asistăm la o Europă muribundă, ce încearcă soluții parcă din ce în ce mai nefericite. E o Europă a magrebienilor, turcilor, arabilor, africanilor, țiganilor, indienilor, chinezilor (mai ales!), românilor ori bulgarilor.

Deși am zâmbit, la citirea titlului, ulterior am fost tentat să-i dau dreptate lui Yigru Zeltil: Topârceanu ar putea fi considerat, dintr-o anume perspectivă, cel mai mare avangardist român. A se inventaria argumentele!

Am lăsat la urmă materialul-eveniment al numărului de față: In memoriam Marin Mincu („Pariul cu experimentul: o relectură a teoriei lui Marin Mincu”) – Daniel Clinici. Teoretizări, delimitări între avangardă și experiment, ulterior echivalări provocatoare și un studiu de caz despre poetica bacoviană. Amintim la rândul nostru, „«aceleași condiții socio-culturale ce au generat fenomenul avangardist nu se mai repetă în a doua parte a secolului al XX-lea și ca atare nu mai poate fi vorba de aceleași efecte; în nici un caz nu mai este reperabil nihilismul violent, ci se constată o altă atitudine, am putea s-o numim atitudine recuperatorie, prin care se experimentează și se caută noi posibilități expresive». Cu alte cuvinte, avangarda a fost rodul unor condiții irepetabile, deci, este încheiată din punct de vedere istoric, pe când experimentalismul este o tendință post-avangardă de a inova în planul expresiei”.

 

Dacia literară

nr. 94, ianuarie 2011

 

Un articol puțin prea didactic dar plin de informații interesante e semnat de Dumitru Ivănescu; 24 ianuarie e legat de „cabinetele diplomatice și politice ale continentului, ca și opinia publică”, organisme ce „au urmărit cu atenție chestiunea românească din momentul în care aceasta, mai ales după 1855, a devenit un element de care depindea, în mare măsură, rezolvarea conflictului european”.

Ce-i drept, la finele anului trecut, mi-a atras atenția apariția cărții lui Ștefan Lemny, dedicată familiei Cantimireștilor. Călin Ciubotari îngrijește interviul cu „fiul rătăcitor al Iașului”, formulând uneori întrebări voit insidioase, ce au fost cumințite de Ștefan Lemny cu grijă și pricepere. E de reținut, măcar pentru neprietenosul „canon școlar”: „Dacă ar mai fi existat câteva personalități de același calibru, cultura română ar fi arătat altfel acum. De altfel, întâlnirea dintre Cantemir și cultura română s-a produs destul de târziu”… Marele merit al „Daciei literare” este acela de a reproduce câteva scrisori din corespondența prinților Maria și Antioh Cantemir.

Ionel Necula recuperează prezența lui Ion Petrovici la Radiodifuziunea Română, Valentin Ciucă se ocupă de istoria unui Memorial al durerii la Iași, implicit stabilind aprecieri axiologice asupra creației lui Vasile Leondar. La indicația lui Ioan Holban, promit să iau notă de noile poezii ale lui Ioan Petraș – „unul dintre acei (puțini) poeți care au regăsit această memorie a Ființei, iar calea de acces către Paradisul pierdut, unde era locuit de transcendență, rămâne poemul însuși, vehicul, obiect exterior al cuvântului, dar și în-trupare a sinelui mai profund”.

 

Ex Ponto

nr.4, octombrie-decembrie 2010

 

Plecând de la ideea corectă că o istorie literară bine gândită nu poate ocoli realitatea revistelor de cultură, Ovidiu Dunăreanu „asamblează” o prezentare a Dobrogei și revistelor literare. Mi-a mai atras atenția proza poematică a lui Liviu Lungu („Despre Mare, și așa…”) – mi-a adus aminte de Thalassa. Neobositul Leo Butnaru ni-l prezintă și traduce pe Ippolit Sokolov, membru marcant al avangardei ruse. Scurta fișă bio-bibliografică ne indică un caracter aflat în continuă căutare: „… după 1923 el renunță la poezie, activând în cinematografie, apoi, mai târziu, – în televiziune. În ultima perioadă a vieții s-a dedicat artei fotografice”. Am mai descoperit un Angelo Mitchievici interesant, atras de melancoliile lusitane, material subintitulat „din reveriile unui ascultător de jazz”.

Marea bucurie mi-a fost prilejuită de Roxana Patraș: ce-i drept, de multe ori mă amărăște ideea că revistele literare de la noi au viață cât timp își găsesc la timp persoana potrivită pe care s-o „înjure”. Ideea, argumentul contează mult mai puțin. Se știe, deși parti pris-urile literare sunt dezamăgitoare și neavenite, n-au cum să nu fie întâlnite la tot pasul. Rețeta seamănă cu cea a posturilor TV: „morții” nu mai interesează decât în măsura în care i-ar mai putea deranja pe cei vii, scandalul trebuie să se consume în imediat, dreptul la replică ocolit șamd. Revenind, cine să se mai bată cu morile de vânt? Pe cine să mai intereseze literatura universală ori lacunele de receptare ale acesteia? Ei bine, Roxana Patraș rămâne în sfera poeziei lui Swinburne, dat uitării pe nedrept în străinătate, necunoscut aici aproape deloc. Dar poate toate au un început…

 

Luceafărul de dimineață

nr.4, 26 ianurie 2011

 

Ana Blandiana la un nou volum de poeme! Dan Cristea apreciază constanta dramatică a poeziilor Anei Blandiana, autoare ce se auto-interoghează sub forma confruntărilor: confruntări cu misterul existenței, cu moartea, cu timpul și firesc Divinitatea, cu credința și tăgada, neuitând totodată și chipul mesianic al artistului. Devenim co-substanțialii unui univers liric de o încărcătură aparte, uneori așezat paradoxal sub semnul anxietății și spaimei. Preluăm concluzia: „Elaborate, cu o tăietură fermă și cu un ton adeseori sentențios, plimbând asupra lumii o privire «vie și mândră» […], noile poeme ale Anei Blandiana sunt pe măsura celor mai împlinite creații ale poetei”.

Una dintre cele mai vii rubrici aparține lui Bogdan Ghiu. Cu fină observație, mișcându-se aproape imperceptibil prin Bucureștiul oficial / neoficial, autorul politicii lui Bartleby găsește prilejul fericit de a glosa pe marginea fatalităților orașului. Acesta se încarcă doar arareori de atribute surprinzătoare, în majoritatea cazurilor fiind corect dispuse în lanțul percepției. „Un oraș nu poate fi descris oricum. Dacă nu știi ce să cauți, cum să-l vezi, acesta nu apare, nu se face văzut – și nevăzut rămâne, nu-l vedem. Ca oricare alt lucru, nu se «fenomenalizează». Rămâne cel mult «fond fără punct». […] Noroc însă că schimbarea permanentă, într-un oraș, adică vizibilitatea, perceptibilitatea lui, este asigurată de «arhitectura efemeră», de coregrafia involuntară a colectivelor ad hoc pe care le modulează mulțimile, multitudinea, inconștientă de ea însăși ca subiect uman”. De aici și până la București…

Mijlocul revistei găzduiește două interviuri ce lasă pe undeva impresia că ar fi trebuit continuate: „Romancierul nu trebuie să mai spună nimic după ce și-a scris cartea” (Gabriela Adameșteanu – Andra Rotaru), „Simt în peisajul teatral românesc o abandonare a identității noastre culturale” (George Motoi – Irina Budeanu). Atenție, Călin Stănculescu ne vorbește despre premiera a două documentare de metraj mediu, semnate de regizorul Radu Gabrea. Primul, reface o istorie parțial subiectivă a concertelor de la Biserica Neagră, avându-l ca invitat pe unul dintre cei mai mari organiști: Eckart Schlandt. Cel de-al doilea documentar – „Căutându-l pe Schwartz” este o incursiune în istoria muzicii klezmer.

Iolanda Malamen realizează cronica plastică a expoziției „Real Time” – Horia Bernea, de la Muzeul Național de Artă Contemporană, eveniment ce l-a avut drept curator pe Mihai Oroveanu. „Noutatea demersului expozițional constă în aducerea unor desene-document care-au constituit etape pregătitoare ale unor viitoare picturi, lucrări conceptuale din tinerețe, puțin vehiculate, și lucrări din  ultimii ani din viață, realizate în afara țării, lucrări care se apropie foarte mult de cele de început” (reținând atenția îndeosebi seria de portrete interesantă prin accentele uman metafizice).

 

România literară

nr. 3, 21 ianuarie 2011; nr. 4, 28 ianuarie 2011

 

Probabil nu procedez bine dar voi amalgama titlurile ce mi s-au părut interesante în cele două numere ale „României literare”.

Așadar, printre altele, de la coadă la cap, abia aștept noul roman  Andrei Makine – „Cartea scurtelor iubiri eterne”. De reținut, e pentru prima dată când autorul va lăsa să se întrevadă ceva mai mult din perioada Siberiei, perioada copilăriei, romanul adunând la nesfârșit sensurile bucuriilor de-o clipă.

La rubrica cărții străine, Felicia Antip ne arată cum, plecând de la premise viabile dar periculoase, putem ajunge la rescrierea istoriei (bagatelizarea fascismului). Și în numărul precedent, subiectul fusese prilejuit de o apariție pe aceeași temă: „Fascismul liberal” – Jonah Goldberg.

Gabriel Chifu semnalează câteva reușite ale sfârșitului de an 2010, printre care Ion Mureșan „cartea Alcool”, Ana Blandiana „Patria mea A4”, Liviu Ioan Stoiciu „Pe prag (Vale-Deal)”, Robert Șerban „Moartea parafină”, Nicolae Coande „Femeia despre care scriu”. Într-o foarte sumară paranteză îi voi atenționa pe iubitorii de top-uri că primul număr 2011 al revistei „Orizont” invită critici importanți în a numi succesele literare 2010. A se consulta!

Sorin Lavric e prezent cu recenzii la Vasile Morar „Moralități elementare” și  Radu Drăgan „Piatra filosofală. Spațiu, spirit și materie în tratatele alchimice de la sfârșitul Renașterii”; Ion Pop „găsește” un Creangă „corosiv” și iconoclast, pe când Sanda Cordoș propune „O nouă ipostază a doamnei Bovary”. La cronica edițiilor, avem Leonid Dimov (Răzvan Voncu); Dumitru Avakian se oprește asupra figurii legendare a lui Marin Constantin, în timp ce Angelo Mitchievici are în vizor cele mai interesante filme ale lui 2010: „Lebăda neagră” și „Rețeaua de socializare”.

 

LecTop

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s