Kader Abdulah – La porțile moscheii

La porțile moscheii

 

Kader Abdolah este pseudonimul scriitorului iranian de succes Hossein Sadjadi Farahani, născut în 1954. În bună măsură, spațiile lumilor create în romanele sale se hrănesc inclusiv din evenimente biografice. După ce scrie două romane în persană despre viața ayatollahului Khomeini, este nevoit să își părăsească țara natală și să capete azil politic în Olanda, devenind un prolific scriitor de limbă neerlandeză. „Vulturii” este prima carte publicată în țara de adopție, un volum de povestiri care s-a bucurat la vremea apariției de ecouri favorabile din partea criticii. Ulterior, va reveni în viața literară cu un nou volum de proză scurtă – „Fetele și partizanii”; proiectele sale devin din ce în ce mai convingătoare, prozatorul îmbrăcând haina de romancier odată cu „Călătoria sticlelor goale”, „Cuneiform” și „La porțile moscheii”.

Ultimul se autoinstituie într-o scriitură densă, plină de semnificații, ce își poartă cititorul într-o lume plină de ciudățenii. Deși nu obișnuiesc întotdeauna să consult părerea cititorului fără o pregătire specială în domeniul criticii literare, de această dată am urmărit pe internet câteva review-uri – că tot e la modă cuvântul! Parțial mirat, am văzut cum europeanul pare să crediteze din ce în ce cu mai însemnată fervoare „literatura exotică”, apreciindu-i acesteia un nou tip de sugestie. Unii au văzut în Kader Abdolah urmașul lui Eco din „Numele trandafirului”, pentru ca alții să îl așeze în continuarea unor romane mai comerciale, stil Dan Brown. Deși deloc comparabile, aproape injurios, un roman precum „La porțile moscheii” are câte ceva din ambele. Ar trebui reținut că în 2008 scriitorul iranian a publicat o carte despre viața profetului Mohamed, volum ce se vinde împreună cu propria sa traducere în neerlandeză a Coranului. Așadar, din cele prezentate anterior, în chip cert avem de-a face cu o manieră inedită de a combina realitatea cu arta scrisului, având drept punct de referință sistemul de credință islamic. Kader Abdolah face parte din tagma celor ce își caută inițierea în actul cultural nedisimulat, viu și problematizant.

„La porțile moscheii” e mai curând locul cel mai nimerit de întâlnire pentru membrii unei familii importante. Figura principală a volumului este Aga Djan, fratele imamului Alsaberi. Aga Djan străbate de la un capăt la altul paginile cărții, devenind un liant pentru desfășurarea coerentă a evenimentelor ce se succed când rapid, demonstrând o coerență de invidiat, când lăsând loc unor pasaje încărcate de un lirism tulburător. Shabbal este fiul muezinului, cel din urmă fiind o figură la granița realismului magic specific romanelor lui Marquez. „În mod normal, unui nevăzător îi era imposibil să îndeplinească slujba de muezin, întrucât trebuia să vadă când imamul se înclina, când bătea mătănii și când se ridica. Pentru Aga Shodja, acest lucru nu era necesar, pentru că imamul ridica ușor tonul când se pleca sau îngenunchea. Muezinul avea un fiu de paisprezece ani, pe nume Shabbal, și o fiică, Shahin, care era căsătorită. Soția lui murise de o boală gravă, dar muezinul refuzase să se recăsătorească. Totuși, uneori se întâlnea, în munți, cu diverse femei. Din când în când, își punea pe el hainele cele mai bune, își lua bastonul și se făcea nevăzut pentru o vreme. Cât lipsea el, fiul său, Shabbal, îndeplinea slujba de muezin al moscheii: el era cel care urca în minaret și cânta azanul, chemarea la rugăciune. După rugăciune, câțiva bărbați din bazar îl însoțeau pe imamul Alsaberi până acasă. Aga Djan întârzia mereu la moschee, să mai schimbe o vorbă cu credincioșii. În general, era ultimul care se întorcea acasă”. Dacă nu e privit din perspectiva lucrurilor ce se vor întâmpla, tabloul citat pare a fi unul clasic. Imediat însă, peste doar câteva paragrafe, se lasă intuită forța destinului potrivnic.

Romanul lui Kader Abdolah mărturisește lupta omului cu sine însuși dar și cu o parte din matricile identitare ale individului. Tradiția înțelege mersul vieții după propriile-i legi, chiar dacă, din ce în ce mai evident, până și orașele recunoscute pentru gradul înalt de „conservatorism” vor plăti tribut noilor descoperiri. Vorbim, așadar, despre încă o lupta dintre nou și vechi, dintre ceea ce unii își asumă ca fiind corect, în timp ce partea adversă mizează pe câștiguri de moment ori tehnologii avansate. Aga Djan, Alsaberi, alături de ceilalți rămân oponenți ai Șahului, așadar ai politicii agreate de americani. Suntem în anii când omul face primul pas pe Lună. E un eveniment peste care nici Lumea Veche nu ar trebui să treacă, cât timp își păstrează intenția de a-și păstra supremația: „Omul va pune piciorul pe Lună și dumneata nu știi nimic. Pentru dumneata nu este probabil un lucru important, pentru Alsaberi nici atât. Însă americanii vor înfinge steagul lor în solul Lunii, iar imamul orașului habar nu are despre aceasta. Nu se spune o vorbă în predica lui. Ar fi trebuit ca, măcar în această seară, să spună câteva vorbe, dar el habar nu are, și acest lucru nu este bun pentru moschee. În moschee trebuie să se vorbească și despre ceea ce se întâmplă în jurul nostru”. Treptat, lumea islamică este invadată de radio, televizor, săli de cinematograf. Știrile se succed cu întreită viteză, raporturile dintre oameni au de suferit; membrii ai aceleași familii devin dușmani, în timp ce salvarea vine doar pentru cei care reușesc să își păstreze echilibrul. În subsidiar, romanul poartă convingerea că orice greșeală va fi plătită, că tot răul făcut se va întoarce. Efectul bumerangului va fi și mai bine adus în prim plan odată cu schimbările politice. „La porțile moscheii” e o bucățică din fresca unei societăți măcinate de revolte, ideologii perdante. Dintre destinele cărții, poate cel mai nefericit este cel al lui Galgal, figură a torționarului. Inițial, îl găsim alături de Shabbal, pe care îl învață că „astfel de lucruri nu apar în manualele școlare. Ceea ce voi trebuie să învățați este o versiune falsificată a istoriei. […] America avea nevoie de Iran pentru a deveni o super-putere mondială. Iranul, se știe, ocupă o poziție strategică în Orientul Mijlociu, având ceva mai mult de două mii de kilometri de frontieră comună cu Uniunea Sovietică. […] Șahul nu este decât o marionetă și trebuie să plece, iar americanii să se ducă și ei cu el”. Galgal era fascinat de figura carismatică a ayatollahului Khomeini, ale cărui interese va ajunge să le deservească întru totul. Reîntors din exilul parizian, Khomeini îl numește pe Galgal drept judecător a lui Allah și îi cere acestuia să nu cruțe niciun dușman, chiar dacă i-ar putea fi părinte, copil ori frate. În chip tragic, situații aparent neverosimile au loc; Tribunalul Islamic constituie instanța supremă iar chipul dreptății cunoaște avataruri hidoase.

Dincolo de toate acestea, peste dinamismul ce străbate firul epic, se așază sub forma unui șirag (cu înțelesuri ce se cer a fi căutate) secvențe încărcate de un lirism aparte: printre multe altele, constatăm bucuria a două bătrâne în clipa când înțeleg că au fost alese pentru un pelerinaj către orașul sfânt – mai mult, moartea acestora pare a restabili, fie și pentru ceva timp, sensurile firești ale casei lui Aga Djan. Apoi, soția acestuia – Fagri Sadat ori Șopârlă – copilul diform al unei relații aflate sub semnul păcatului, moartea lui Djawad, dublată de dorința respectării legii străbune a îngropării devin simbolurile unei lumi ce se cere a fi re-valorizată. Toate acestea se întâmplă la porțile moscheii, singurul loc unde sufletul își poate izbăvi păcatele; Moscheea, pentru fiecare, într-un fel sau altul, e dimensiunea metafizică a tainicilor răspunsuri provocate de labirintul vieții. Cei echilibrați, deci liberi, le vor găsi. „Moscheea este veche, nici nu se știe când a fost ridicată, și-i plină de taine. Nu trebuie să mă întrebați cine intră sau cine iese din pivniță, pentru că nu am habar. Toate moscheile vechi sunt la fel. Uneori aud zgomote ciudate, sau pași care umblă prin noapte, ori voci ce abia se aud: moscheea are propria ei viață. Cine doarme aici trebuie să-și înfunde capul în pernă și să închidă ochii, fără a mai lua în seamă toate ciudățeniile”.

 

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s