Interviu Stefan Munteanu

Ștefan Munteanu

„Prefer să-mi construiesc centrul meu într-o zonă marginală decât să alerg după un centru străin situat în zona centrală”

 

Îmi aduc aminte de imboldurile unuia dintre cei mai îndrăgiţi profesori ai universităţii băcăuane, un om al nuanţelor bine tocmite, care îşi îndemna continuu studenţii să frecventeze evenimentele culturale, având speranţa că măcar unii dintre aceştia îşi vor păstra, în timp, interesul faţă de actul creaţiei artistice. Puţini aveau urechi! Întotdeauna am apreciat la dumneavoastră disponibilitatea organică de a comunica, oferind mai mereu puncte de reper solide. Ştiţi când să vă opriţi pentru a lăsa bucuria de a descoperi, în plus motivând curiozitatea pe termen lung; rareori, se întâmplă şi invers. Cum de are loc, fie şi rar, această bună-fiinţare a cuvântului?

 

Dragă Marius, trebuie să recunosc faptul că invitaţia ta de a purta acest dialog îmi activează acut melancolia, cea care se face responsabilă pentru multe sentimente contradictorii. Îmi amintesc, pe de o parte, cu bucurie, de acele timpuri despre care acum cred că erau încă bune pentru învăţământul superior băcăuan. Era în vara anului 1993 când, cu mult entuziasm, porneam de la Colegiul „Vasile Alecsandri”, prin parc, spre Universitatea Bacău, pentru a concura pe un post de lector universitar. Visam să întâlnesc dascăli deosebiţi, tineri studioşi şi creativi, atmosferă propice cercetării şi dialogului intelectual. În parte visul meu a găsit corespondenţă în realitate. Iar acum pot să-mi declar mândria de a fi fost profesor la atâtea generaţii de studenţi, dintre care unii promit că o să facă mai mult decât am făcut eu. Mă gândesc la Elena Ciobanu, la Dorel Nistor şi la tine, Marius Manta. Mă gândesc şi la ceilalţi mulţi colaboratori, cărora le cer scuze întrucât nu le-am rostit numele. Faptul că încă mai ţineţi minte „buna-fiinţare a cuvântului” meu mă bucură. Înseamnă că era un cuvânt onest, pornit din minte şi inimă, deopotrivă, pentru mintea şi inima studenţilor. Îmi amintesc, pe de altă parte, cu tristeţe, cum s-a degradat atmosfera, devenindu-mi atât de ostilă încât în anul 2000 a trebuit să-mi caut un alt spaţiu academic. Păstrez amintirile însă, prin componenta lor pozitivă.

 

Nu vă ascund, nu mi se pare deloc facil schimbul de idei cu unul dintre oamenii marcanţi ai spiritului filosofic contemporan. Mai mult, din raţiuni gazetăreşti, am întocmit până şi o listă a întrebărilor pe care mi-aş dori să le ocolesc, pentru a insufla interviului o „dinamică” aparte, drept pentru care vă rog să-mi detaliaţi câteva din întâlnirile providenţiale cu cărţile pe care le-aţi îndrăgit cel mai mult. Îmi aduc aminte de nostalgiile lui Borges…

Nu cred că voi uita vreodată prima mea întâlnire cu principala lucrare rămasă de la Immanuel Kant, „Critica raţiunii pure”. S-a întâmplat în perioada în care mă pregăteam să dau admitere la filozofie. Frecventam Biblioteca Judeţeană „Costache Sturdza”. În una din zile am rugat să mi se aducă această lucrare. M-am aşezat la locul meu în sala de lectură şi am început să citesc. Timp de aproximativ cinci ore am tot citit, doar prima pagină, şi nu am înţeles nimic. Am predat cartea şi am plecat ruşinat spre casă. A doua zi am repetat încercarea, încă vreo cinci ore, cu acelaşi rezultat. Întâmplarea m-a descumpănit, încât am fost la un pas de a renunţa la ideea de a încerca admiterea la filozofie. Până la urmă mi-am luat inima în dinţi şi am zis să merg la risc. Nu am uitat păţania dar, în primul an de studenţie, nici nu m-am mai atins de misterioasa compoziţie kantiană. Abia de prin anul al doilea am început să descifrez minunea, până m-am îndrăgostit de ea.

Tot în timpul studenţiei am descoperit că mă atrage foarte mult Eminescu. Ocazia s-a ivit atunci când urmăream patosul cu care profesorul Tudor Ghideanu de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi ne vorbea despre filosofia marelui nostru poet. Pe atunci citeam poemele eminesciene pur şi simplu din plăcere, fără a urmări vreo altă finalitate intelectuală. Nu visam că voi ajunge vreodată să redactez o teză de doctorat, ca sublimare a unei plăceri. Din anul 1991, când s-a ivit prilejul doctoratului, aventura plăcerii pure s-a transformat în travaliu dureros, dar plăcut, iar rezultatul mi-a adus cea mai mare bucurie a vieţii, în plan intelectual. Aşa s-a născut cartea mea „Filosofia indiană şi creaţia eminesciană”, teza de doctorat, susţinută în septembrie 1997, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, sub coordonarea profesorului Constantin Marin. Cartea se bucură de un destin fericit. Universitatea ieşeană a propus-o Academiei Române spre a fi premiată. După doi ani, adică în 1999, timp în care au fost evaluate toate propunerile din ţară, lucrarea mea a fost reţinută şi Academia Română mi-a decernat premiul „Ion Petrovici”. Numai că, parcă cineva ar fi asigurat o regie existenţială, apogeul acestui travaliu m-a plasat într-o altă aventură, la fel de plăcută, interesantă şi benefică.

Noua aventură a însemnat descoperirea operei marelui gânditor român Ion Petrovici, despre care în timpul facultăţii nu aflaserăm aproape nimic. Aşa se face că, în primăvara anului 2000, am urcat într-un tren personal şi am plecat la Tecuci, locul de naştere al filosofului. Era prima dată când colindam străzile acestui orăşel. O oarecare dezamăgire am trăim când am constatat că tecucenii, mânaţi de treburile lor, se uitau ciudat la mine când îi întrebam ce ştiu despre Ion Petrovici. Am avut însă noroc de faptul că am descoperit un intelectual inimos, Ştefan Andronache, directorul Bibliotecii din oraş. Acesta mi-a oferit primele informaţii şi mi-a permis să copiez la xerox lucrările lui Petrovici, existente în bibliotecă. Aşa a început investigarea unei mari opere, care a durat peste patru ani, când am publicat lucrarea „Raţionalitatea metafizicii lui Ion Petrovici”. Acum pot spune că dincolo de suita eforturilor, satisfacţiilor şi neîmplinirilor trăite pe parcurs, am descoperit bucuria de a fi mers pe urmele unui mare arhitect spiritual, ale unui gânditor de talie europeană, cu incontestabile calităţi de înţelept.

 

Sunteţi mereu extrem de bine informat, sunteţi unul dintre puţinii ce consultă revistele literare. Aţi cochetat, bănuiesc, cu postura criticului literar. De ce nu aţi rămas în această zonă? Ce v-a dezamăgit?

 

Bunul obicei de a consulta revistele literare l-am deprins de la distinsul cărturar Constantin Călin. S-a întâmplat destul de târziu, când eram deja lector universitar. Însoţindu-l adesea în plimbări sporadice, dialogul nostru sărea cu uşurinţă de la unele cărţi, pe care le cunoşteam amândoi, la subiecte şi argumente legate de conţinutul diferitelor reviste de cultură, pe care le ştia doar dumnealui. Mi-am descoperit astfel un punct slab, care trebuia repede remediat. Şi din puţinii bani pe care îi aveam am început să-mi cumpăr reviste, până mi-am umplut casa cu multe colecţii. Noroc de faptul că între timp s-a dezvoltat internetul şi acum le consult cu ajutorul calculatorului. De acest obicei însă nu mă pot debarasa. Presupune un oarecare efort şi destul de mult timp, dar asigură o linişte interioară în dialogul cu ceilalţi intelectuali care au această pasiune, precum şi în dezbaterile mele cu studenţii.

Este adevărat că judecăţile mele sunt preponderent critice. Însă nu neapărat de critică literară. Dacă au dobândit şi o asemenea valenţă, cu atât mai bine, deşi nu mă simt îndreptăţit pentru o asemenea misiune. Am crezut şi cred în continuare că profesia de critic literar presupune un efort supraomenesc. Aşa se şi explică lipsa unei armate de critici literari care să lumineze vadul fluxului creativ în literatură. Sau, măcar să înlăture impostura din şuvoaiele care au inundat deja izvoarele promiţătoare. Aşadar, nu am ţintit să fiu critic literar consacrat dar, ca cititor, am dezamăgiri în legătură cu ce se întâmplă în acest domeniu.

 

Eminescu rămâne una dintre coordonatele scrisului dumneavoastră. Alături, se aşază alte volume diferite ca tematică, subliniind interesul pe care îl aveţi faţă de mai multe zone, eventual conexe. Apoi, sunteţi laureatul mai multor premii: printre cele mai importante – din partea Academiei ori Uniunii Scriitorilor. Nu le vom enumera pentru încă o dată, având convingerea că toate acestea sunt în bună măsură cunoscute! Ne-aţi putea însă prezenta, fie şi succint, câteva din nevoinţele acestui drum dinspre marginal către centru.

 

Aici simt nevoia să vin cu o nuanţă. Nu cred că evoluţia mea a fost de la margine spre centru. Sau cel puţin nu în sensul obişnuit al acestei sintagme. Aplicată mie, expresia ar trebui să însemne o trecere de la marginea mea la centrul meu, adică de la o tinereţe întârziată la o maturitate forţată. Iar dacă m-am conturat ca un posibil centru, adică un fel de a fi, acela este totdeauna acolo unde sunt şi eu, adică tot la o margine. Prefer să-mi construiesc centrul meu într-o zonă marginală decât să alerg după un centru străin situat în zona centrală.

În devenirea mea zigzagată, dificultăţile au fost multe. La întâlnirea cu ele nu am stat să judec prea mult asupra soluţiei. Nici nu prea am avut cu cine să mă sfătuiesc. Instinctul îmi spunea că totul depinde de mine, că orice încercare poate să mă strivească, ori să mă facă mai puternic. De aceea multe decizii dificile le-am luat bazându-mă mai mult pe intuiţie. Iar atunci când s-a putut am încercat să probez corectitudinea şi eficienţa unor asemenea decizii. Iată un exemplu care sper să mă ajute să fiu mai explicit. Când am devenit apt să dau admitere la facultate eram înconjurat de amici care voiau să dea admitere la drept. Fără să stau prea mult pe gânduri am avut şi eu aceeaşi opţiune. S-a întâmplat însă că atunci când mai erau doar două luni până la examenul de admitere, să mă întreb ce voi face după ce voi absolvi dreptul. M-am interesat şi am aflat că foarte probabil, ca slujitor al dreptului, voi aştepta ca un om să greşească, încălcând legea, iar eu îl voi sancţiona. Atunci am spus nu, în sensul că aşa ceva nu mi se potriveşte. În romantismul meu, la vârsta aceea credeam că sunt născut pentru a ajuta oamenii, nu pentru a-i sancţiona. De aceea am hotărât să dau admitere la filozofie. Am făcut filosofia, şi am intrat în învăţământ. Eram însă nelămurit dacă opţiunea mea a fost cea mai bună. Şi m-am pornit să verific. Aşa că, profesor fiind la un liceu băcăuan, am dat admitere şi la drept, am terminat şi această facultate, pentru a constata că decizia iniţială fusese una corectă. Este adevărat că şi studiul dreptului îmi este de folos, însă mă simt mult mai bine atunci când slujesc filosofia.

În devenirea mea intelectuală o mare dificultate am întâmpinat în strădania de a-mi pune la punct o metoda proprie de a aborda şi înţelege realitatea. Ştiu că foarte mulţi intelectuali nici nu-şi pun această problemă. Se simt bine împrumutând la întâmplare adevărul altora. Eu însă am intuit de timpuriu că, mai ales în domeniul filosofiei, nu se poate construi ceva fără a avea metodă şi valori definitorii proprii. Am înţeles cel mai mult nevoia metodei proprii de cercetare în timpul elaborării tezei de doctorat, când trebuia să urmăresc atitudinea gândului eminescian la întâlnirea cu filosofia veche indiană. Şi, din faptul că spiritul eminescian nu m-a respins, deduc că am procedat bine.

Iar spiritul eminescian nu numai că nu m-a respins, dar chiar m-a ajutat şi mă ajută esenţial, din ce în ce mai mult. Nu numai în privinţa literaturii, poeticii şi esteticii, ci şi în teoria economică, în filosofia artei, în filosofia dreptului, în filosofia educaţiei şi în teoria moralei. De aceea, Eminescu rămâne în centrul investigaţiilor mele prezente şi viitoare.

 

Suntem la ceas aniversar, mi-aş dori din toată inima ca urările de sănătate şi mulţi ani în slujba inteligenţei să fie dublate şi de ceva simplu, palpabil. Cu voia dumneavoastră de a-mi accepta această rea plată pentru interviul acordat, îndrăznesc să vă întreb: ce vă mai face astăzi plăcere?

 

Este o întrebare delicată, care mă duce cu gândul la studenţia mea. Am în vedere colaborarea deosebită pe care am avut-o cu regretatul universitar ieşean Gheorghe Bourceanu. Folosesc această ocazie pentru a mărturisi, încă o dată, că de la acest om am învăţat cel mai mult în ce priveşte modul de a face filozofie. Îmi amintesc ce discurs elevat avea, ce demonstraţie de cultură filosofică şi, mai ales, ce măiestrie de a interoga toate cărţile pe care le citise. Obişnuia să ne recomande ca la fiecare seminar să dezbatem câte o carte de specialitate. Iar noi, cei aproximativ cincisprezece studenţi din grupă care participam la dezbatere, considerându-ne importanţi, citeam lucrarea şi ne înfruntam opiniile în timpul unor discuţii foarte aprinse. Profesorul ne asculta cu mare atenţie şi răbdare, fără să intervină în vreun fel. Când mai erau doar trei minute până la pauză, parcă din întâmplare scăpa stiloul pe catedră, semn că trebuie să fim atenţi, după care, cu blândeţe, chiar cu mare îngăduinţă, ne aprecia disputa ideatică şi încheia cu o întrebare, aparent banală, care ţintea în chiar esenţa cărţii dezbătute. Esenţă pe care nici unul dintre noi nu o intuisem. Era momentul în care toţi studenţii ne uitam unul la altul uimiţi şi ruşinaţi de ignoranţa noastră. Profesorul ne saluta respectuos şi se retrăgea liniştit, ştiind că ne-a mai dat o lecţie de viaţă universitară.

Din păcate, profesorul Gheorghe Bourceanu a avut o viaţă particulară foarte zbuciumată, care i-a marcat şi cariera. Adesea, însoţindu-l pe aleile Parcului Copou, ori la vreo terasă pentru a ne cinsti cu o bere, fără să-l întreb, începea să se confeseze spunându-mi că nu-i mai place să citească, nu-i mai place teatrul, nu-i mai place muzica şi că viaţa lui se scurge într-un fel foarte monoton. Îl ascultam şi nu-mi venea să cred că tocmai el, marele meu profesor, putea să rostească asemenea gânduri. Nu înţeleg nici acum care au fost cauzele unei asemenea dezamăgiri la un om de mare cultură şi largă înţelegere. Ştiu însă că era animat de aspiraţii măreţe ce nu puteau fi înfăptuite la timpul respectiv. Sper să vină un timp când, mai liber fiind, să-i cercetez mai aplecat opera şi viaţa pentru a înţelege şi alte aspecte.

Revenind la întrebarea privind plăcerile mele în acest prezent românesc, voi încerca un răspuns foarte sintetic. Plec de la adevărul că, inevitabil, şi paleta plăcerilor mele a suferit modificări; poartă patina timpului. A timpului ars de mine şi a timpurilor recente. Au rămas totuşi câteva plăceri, destul de vii, care mă ţin. Nu vreau să fac o ierarhizare, însă voi începe, sub aspect personal, cu nevoia de lectură. Mai ales a lecturilor selective, care ţintesc posibile răspunsuri la interogaţii majore. Îmi place, de asemenea să dialoghez cu studenţii. Cu atât mai mult când întâlnesc studenţi foarte buni, tineri interesaţi, cunoscători şi creatori, în plan ştiinţific ori artistic. În plan personal îmi place să ascult muzică instrumentală (gen Paul Mauriat) şi să mă plimb în natură. Mai nou, în ultimii ani am început să-mi amenajez o grădină, unde plantez cu mare grijă pomi fructiferi, o variată gamă de flori, trandafiri de diferite culori, arbori şi plante ornamentale. Visez să-mi procur şi câteva familii de albine, pe care să le îngrijesc părinteşte.

 

Nu în ultimul rând, înaintea mulţumirilor pentru amabilitatea interviului de faţă, poate ne destăinuiţi câteva aspecte, înaintea criticilor, legate de ultimul dumneavoastră volum. Pentru încă o dată… aţi schimbat registrul!

Nu este un registru nou, ci doar unul mai puţin cunoscut. Adagiile adunate sub titlul „Bulevardul condiţiei umane” sunt adunate, în mare parte, din volume mai vechi. Acestora, alături de altele, mai noi, le-am dat chipul unui volum de sine stătător întrucât cred că pun în evidenţă o caracteristică a felului meu de a fi. Toate aceste aforisme au fost scrise fără efort, întrucât nu sunt altceva decât frânturi din convingerile pe care le slujesc.

 

interviu realizat de

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s