Raluca Neagu – „Erotisme de peste zi”

Raluca Neagu – „Erotisme de peste zi”

 

Recunosc, așteptam cu mult interes noul volum al Ralucăi Neagu! Îndrăgostit iremediabil de versul ei încă de la epidermicele-i trasee / argumente în a explica angoasele eului, curiozitatea pentru „ce avea să fie” m-a făcut să re-parcurg segmente ale receptării poeziei sale. În general, una mai flatantă decât alta, părerile criticilor nu au făcut rabat de la „aprecieri totale”, anunțând încă dinspre începuturi o voce aparte, care dezvolta altfel tradiționalele întrebări generate de excursul liric. Ei bine, de apariția „Erotismelor de peste zi” (Editura Babel, Bacău, 2011), se leagă cel mai potrivit cuvintele lui Vlad Sorianu: „Crezul ei artistic se definește prin sinceritatea conștiinței de sine, prin gravitatea afectiv-reflexivă. Adevărul emoțiilor și consecvența față de o estetică intimă, asumată fără prejudecăți și mimetisme, poate fi șansa dar și riscul cu care se confruntă Raluca Neagu” („Ateneu”, nr.10, octombrie 2003). Autoarea face parte din fericita categorie a autorilor care nu pun preț pe cantitatea de… literatură. Chiar dacă, fără doar și poate, mi-aș fi dorit un cuprins mai bogat – volumul nu adună decât 25 de poeme – erotismele de peste zi se instituie într-un al doilea motiv solid pentru a o considera pe Raluca Neagu drept una dintre autoarele ale cărei cărți nu pot rămâne prea mult în așteptarea cititorului.

Realizez că această micro-prezentare va avea o cu totul altă față. Deși nu mi-au plăcut mai niciodată recenzenții ce obișnuiesc să citeze excesiv de mult, mă văd nevoit a le urma „metoda”; versul Ralucăi Neagu este într-atât de auto-determinant pentru subiectivismul total, încât orice act de post-comentare a experiențelor ajustate liric ar putea fi mai degrabă recepționat drept o intruziune peste limite. Nu pot scăpa de imaginea unui chirurg care se află în postura inedită de a secționa chiar stările de grație! Erotismele de peste zi pot fi citite, de ce nu, sub forma unui jurnal. E un jurnal tăios, care își permite să ne (con)ducă până la carnalitatea cuvântului, până către ultima consecință a rostirii singurului adevăr asumat.

Mai știu că e un corp finit, ce tinde către perfecțiune prin însăși capacitatea proprie de a surprinde sub numeroase fațete avatarurile sentimentului dintâi. Epiderma nu mai are rol decât în a semnala încleștările sufletului. Fie și din acest motiv, voi înțelege prezența în volum a singurului text nu tocmai reușit – „Epidermice”. Poezia e fie ecoul unui bacovianism facil, fie voită punte de legătură cu primul volum. Însă, după cum lăsam să se înțeleagă, verbalizarea până la capăt a pulsiunilor, constrângerea unui eu ce din timp în timp nu își admite frustrările (ori nu le înțelege pe ale celuilalt) sunt datele organice ale unei poezii ce dă cu ființa de pământ, îi strică planurile. Extrem de interesantă rămâne însă maniera de a căuta certitudini. Deși nu apelează la grotesc ori caricatural, ba nici la erotisme juvenile (a se înțelege sexualități douămiiste!), lumea e percepută mai întâi defocalizat, invers. Primul text e un fel de ars poetica. Înțelesul său ar trebui să plece de la ultimele versuri: „Vând misticism / Sângele meu e liniștea cuvântului”. Reținem și intro-ul voit viole(n)t al volumului: „E timpul să mor ultima / Femeile sunt cele mai urâte biserici. / Hidoșenia lor am îndesat-o fâșie cu fâșie / în rezerva minutului. / Dumnezeu a luat din mine o supradoză / și sunt ceafa și capacul rinichilor” („Despre femei”). Prefața acestui „dosar” așază iconoclast neputințele fiecăruia: „Bărbatul pe care nu-l iubesc, / zvâcnește profan lângă talpa mea / în lunile cu «R», / mă roagă să-l strig / și să-i pustiesc paharul, / mă aruncă din calendar / de fiecare dată când un fir blond / de-al meu i se lipește de pas. // Pe covor, din acea zi nu au mai / rămas decât chemări ale cărnii” („Prefață”). Cei doi, deși trăiesc printre mărci ale prezentului („globalizare”, „drepturile homosexualilor”, „bijuterii tuarege”), rămân sub semnul căutării complementarului. Sub semnul iubirii identitare, deziluzia femeii e un capăt al suferinței: „Când mi-a atins liniile știam de / existența spațiului punctat / dintre noi. / Ne loveam puternic de cuvinte și / inventam cu ușurință absențe. / Aș fi  jurat că-l pot iubi până / la sfârșitul zilei” („Prolog”). Meritul poeziei este în special acela de a nu aluneca către un erotic vulgar. Deși atotprezent și într-o dinamică aparte, erosul relevă atuurile feminității: „Așează pernele după forma sânilor mei” („Dorințe”), “Ne-am întâlnit / la începutul toamnei / […] / Eu purtam cerceii verzi, / El ambiții diurne.” („Prolog”) etc.

Înstrăinarea, iubirea ca accident, încrederea totală în celălalt ori lipsa acesteia, dimpreună generează nevoia de „spovedanie”: „Până la capătul așternutului meu / e o femeie de 30 de ani granulată și vie. / N-ai vrut s-o cunoști, nu ai vrut s-o miroși. / Ea exista cu organe evidente acolo. // Erotismul ei nu are miros / și nici nume, nu poartă mănuși / și nici fard de pleoape. / Pentru că ești necopt și tâmp pe-alături n-ai văzut diferențele / dintre timp și sex / și dintre stare și fapt. / Ai pierdut la capătul patului meu. / Te-am  iubit pentru asta.”

 

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s