Revista revistelor aprilie 2011

Revista revistelor aprilie 2011

 

Spații culturale

nr.15 / 2011

 

Valeria Manta Tăicuțu deplânge lipsa de moralitate a acelor parlamentari care, intervievați pe tema unei posibile legi ce i-ar obliga la un control psihologic, au reacții dintre cele mai dure. Cum era firesc, marea majoritate invocă „drepturile omului”, uitând că există în mica noastră țărișoară categorii profesionale destul de numeroase ce susțin, măcar anual, un asemenea examen. Dar pentru ei – asta e altă mâncare de pește! Reușit mi s-a părut și interviul cu Horia Gârbea, purtat într-o notă amară, pricinuită de realitățile contemporane. Am reținut că „umorul e spontan și alternat cu tristețea sau nu e deloc” și că „Totul e să vezi realitatea printr-o lentilă care să nu excludă deformarea ce o dă hazul. Dar să scrii anume ca să provoci râsul, cu bancuri în serie cu orice preț, e semn de mediocritate”. Dacă tot suntem în zona interviului, să mai rămânem pentru câteva clipe alături de Leo Butnaru. Urmărim un fragment din schimbul savuros: „Domnule Leo Butnaru, cum ați devenit scriitor? / O-ho, am mai dat răspunsuri la întrebări asemănătoare. Astfel că nu mai știu ce să spun”. Dincolo de începutul ratat, să fim de acord că e un interviu de substanță, de-a lungul căruia cel mai interesant subiect este legat de apartenența / lipsa de apartenență programatică la literatura sovietică.

Nu neapărat legat de articolele lui Constantin Trandafir – „Cioran despre Eminescu” ori Ionel Popa – „Emil Cioran și muzica”, voi consimți: da, se poartă Cioran – mă aștept ca, mai ales în urma nebuniei generată de „repatrierea” manuscriselor, majoritatea instituțiilor de cultură să adopte un ton moralizator, să se dedice (doar… în formă) „interesului național”.

Paginile de poezie sunt reușite, avându-i drept invitați pe Viorel Savin, Nicolae Pogonaru, Adrian Botez. Mult mai puțin fericite, ba chiar cu apariție de struțo-cămilă, de un lirism îndoielnic, mi s-au părut panseurile (lăsați ortografia!) lui Dumitru Augustin Doman. Două-trei, așa, pe sens interzis: „În definitiv, luna e o simplă problemă de geometrie variabilă”; „Luna? O floare care nu se va transforma niciodată în vreun fruct”; „Propoziție: Vineri, în 1953, era lună nouă”. Lună nouă… da… da…

Mai avem sonete shakesperiene în traducerea lui Radu Cârneci, câteva lămuriri dinspre zona folclorului, mai exact a tradițiilor despre ursitoare (Gherasim Rusu Togan), o cronică (oarecum târzie) de Valeriu Sofronie la volumul semnat Th. Codreanu „Transmodernismul” și Ionel Necula despre monografia unui poet uitat, Al. Sihleanu.

 

Dacia literară

nr. 95, martie 2011

 

Primele pagini îl găzduiesc pe Constantin Noica cu un text referitor la Titu Maiorescu, text publicat în „Universul literar” la 24 februarie 1940. În continuare, mi-a plăcut proza Alfredinei Iacobitz „Visul lui Dono”, cât și versurile lui Paul Gorban („biserica de pe bloc”). Numărul de față se adună în jurul interviului realizat de Călin Ciubotari cu Gellu Dorian, interviu prilejuit de unul dintre realele „branduri de țară”: Premiul Național „Mihai Eminescu”. Alexandru Zub se oprește asupra unei cărți cu un titlu simplu, însă extrem de inspirat: „Adevărul fără plural” de Lidia Popița Stoicescu. Sunt nume indisolubil legate de cercetarea eminesciană, sunt cărți destinate atât spațiului cultural în general, cât mai ales celui didactic; dintre acestea, „Luceafărul. Treptele spiritului hyperionic” în interpretarea lui Constantin Cubleșan. O carte interesantă, în alt fel, ne e anunțată de Laura Solomon. Subiectul cronicii este dat de „Feminitate și erotism în cultură”. Autoarea, Victoria Huiban, apelează la un stil propriu ce antrenează registre diferite, argumentând viabil atât dinspre literatura universală, cât și dinspre cea română. În plus, „Cartea Victoriei Huiban se adresează atât unui lector inocent, interesat de tema abordată, cât și lectorului competent, care va găsi în aceste pagini analize minuțioase stilistice, corecte determinări conceptuale și erudite trimiteri culturale”.

În timp ce scriu, media nuanțează apocaliptic evenimentele de la Fukushima (sper să fi scris corect)! Cum, necum, se potrivește cu însăși pagina la care am ajuns: Lan Lan (China), în traducerea lui Gao Xing: „Nu e ziuă, nu e noapte. / Nu e bine, nu e rău. / Un grup de oameni suferă. / Doar atât. // Ne e cuvântul absolut. / Cenușa aceasta de hârtii răspândite de vânt. // Un grup de oameni suferă. / Doar atât. // În pământul arat totdeauna / doar o femeie cu un coș în mână / seamănă fără nicio vorbă” („Realitatea”).

 

Bucovina literară

nr.3, martie 2011

 

Constantin Arcu își continuă editorialul sub semnul aniversării celor 70 de ani de prezență literară, omagiindu-l totodată pe George Drumur, primur redactor șef al revistei. Invitatul numărului, Liviu Ioan Stoiciu, schimbă pentru încă o dată perspectiva, cât se poate de interesant: „Autorii personajelor trebuie să se teamă în general de uzură”. Același Stoiciu mimează (sper eu!) temeri la minut: „Am în schimb temeri pe teren metafizic, teren pe care nu-l înțeleg, îmi scapă de sub control. Acum să te văd. De exemplu, nu înțeleg transformarea scriitorului prin lumină (trecut prin centura fotonică a selecției naturale pe bază de frecvențe, pe care le emite fiecare; toți fiind un pumn de energie, de joasă și înaltă frecvență). În 2012 vizionarii cred că omenirea intră în a cincea dimensiune, că toți cei ce trec de Judecata de Apoi a Centurii Fotonice (care acoperă încet-încet toată împărăția Soarelui, dintr-o amarâtă de galaxie; noi doi am mai vorbit despre asta, într-un alt interviu) vor avea aure «precum sfinții»”. Nimic mai concludent – bine, am reținut, alții spun… Slavă Domnului că nu am auzit și despre reptilieni și alte teorii fashion!

Grav, sobru, la obiect rămâne Theodor Codreanu! De ce Europa este „sarea Terrei”? Ce legătură au acestea cu Mihai Cimpoi? Vă las să descoperiți! George Bodea cercetează amintirea trecutului imperial ce a marcat Bucovina, așa cum și l-a închipuit livresc Radu Mareș în romanul „Când ne vom întoarce”. Geo Vasile se oprește asupra unui studiu prețios „Kenoma” (Gabriela Crețan): „în unele doctrine gnostice, Vidul, Lipsa, Tenebrele, aparținând lumii inferioare create de Demiurg, în opoziție cu Pleroma, Totalitatea sau Plinătatea, lumea inteligibilă a eonilor emanați de Dumnezeul ascuns” (firește, cu referire la titlul cărții).

Nu întotdeauna îl citesc cu plăcere pe Gellu Dorian. De această dată însă, nu mă pot opri a așterne parte a inspiratei viziuni din „Pustia”: „Ce greu este să mori în celălalt – / când mori în propriul trup este mult mai ușor, / rămâne un loc gol în casă, / în biserică, în cârciumă, / ești plâns sau nu, / ești uitat, / nu mai ești, / rămâne un loc trist în tine, // când celălalt devine mormântul tău, iar tu / încă mai pierzi vremea prin lume, / poți privi cum țărâna ta nu se mai adapă cu sângele tău, / vinul devine amar, / cârciuma, o cobză stricată, / femeia, un sicriu viu în care te simți incomod / prin care nici viermii nu-și mai împart carnea ta / devenită pâine neagră pentru guri care n-au cuvântat / niciodată, / odihna este un chin continuu, / învierea o pedeapsă, / judecata de apoi o schingiure nesfârșită, // când mori în celălalt este mult mai dureros…”

Printre chipuri și priveliști, avem creionat extrem de sprințar și pe cel homeric a lui Emil Brumaru. Liviu Antonesei se apropie cu vădită simpatie de „un autor care mă tot blochează”, un om cu o operă deja comentată în sute de articole, fie ele uitate prin reviste literare ori cărți de „critică contemporană”. Și tot dinspre temele vremurilor noastre, Luca Pițu realizează că „existau și mitropoliți con cojones asi de gordos”. Despre pâră, nimicnicie omenească. Ce-i drept, ne lipsește o istorie critică a Bisericii Ortodoxe Românești în perioada comunistă. „Dar în linii mari, știm, chiar fără să umblăm cu arhivării, că sunt importante deosebiri între conduitele ecleziale din vremile paukero-dejiste, cu o mulțime de preoți înfundând pușcăriile, mănăstiri închise, […] și cele din ceaușismul atotbiruitor, național-comunist, triumfalicist, când regimul instalat de Sovietici impune un concordat confesiunilor religioase tolerate…” Bine, aveți în principiu dreptate, dar, sincer să fiu, abia cum mă gândesc că o asemenea Istorie critică ar putea semăna cu ne-popularul Raport Tismăneanu, și îmi vine să rostesc: „morții cu morții, viii cu viii”!

 

Convorbiri literare

nr.3, martie 2011

 

Nicolae Stroescu Stînișoară consemnează „un crâmpei de gânduri despre un semnal de inapetență religioasă la vârful înțelepciunii politice”. Ce bine ar fi ca vocea domniei sale să se audă constant până la București, deși aș pune pariu că mulți i-ar râde în nas acuzându-l, eventual, de… provincialism.

Cassian Maria Spiridon rămâne avocatul cui trebuie în imaginarul proces intentat umanității; evident, cartea este cel mai durabil suport, printre altele plecând și de la premisa că „prin cultură înțelegem ceea ce rămâne după ce totul a fost uitat”. Urmează un dialog inedit (realizat de Irina Izverna – Tarabac) cu scriitorul Alexandru Vona – „Amintiri despre Emil Ivănescu”. Maria Carpov filtrează trăsăturile discursului radiofonic, Basarab Nicolescu e interesat de legătura Brâncuși – Gurdjieff. De neocolit practic Lidia Stăniloae, cea care găsește argumente pentru o „cultură a sfințeniei” și pentru atributele unei patrii spirituale. Începutul, cât și întregul eseu își adună sensurile către o morală „la vedere”, neînțelenită însă în timpuri imemoriale, ci care să vină sub forma unui ajutor oferit la timp și în timp unei (post)modernități decăzute – „Zilele trecute la o emisiune a unui post german de televiziune, o tânără mărturisea că cele zece porunci «îi restrâng libertatea personală», că se simte închisă într-o închisoare a spiritului. Un convorbitor, un călugăr la o mănăstire benedictină, i-a răspuns: «Dacă vezi la o intersecție un indicator pe care scrie pe aici se ajunge la Munchen, te simți restrânsă în libertatea personală? Este doar o indicație de drum, care îți spune pe unde s-o iei ca să ajungi la ținta propusă. Și poți s-o urmezi sau nu…»”

Livius Ciocârlie e citit prin propriul „jurnal în clarobscur”, cu note tandre și cu un sens acut al inteligenței vii, marca Daniela Petroșel. Iată cum, în chip aproape tainic, obiectul studiului își remodelează destinatarul mesajului. Îmi pare rău, l-am ratat în numerele anterioare pe Gheorghe I. Florescu: Regina Maria, „între confesiune și extrovertire”. Am intuiția că a fost, este și va rămâne o temă ce nu va fi dată uitării prea curând!

Ne-a obișnuit, Mircea Platon nu evită subiectele tabu! Inventariem reflecții despre o posibilă filiație cu anume principii legionare, despre mai actuala ratare a mișcării din anii ’90 ori „imaturitățile” din „Cărticica șefului de cuib”. La un alt capăt, o frântură din jurnalul discontinuu aparținând lui Ioan Pintea: „Andrei Kuraev într-un dialog cu Savatie Baștovoi: «Merită să trăiești numai pentru lucrurile pentru care merită să mori»”.

 

Ramuri

nr.3, martie 2011

 

Nu știu cât sunt de răzlețe subiectele ce provin din paginile de jurnal ale lui Gabriel Dimisianu ori Gheorghe Grigurcu, dar constat adesea disponibilitatea acestora de a își trimite cititorul, fie și pentru o clipă, către probleme de conștiință / percepere / (re)definire a realității. Într-adevăr, prezentul nu e atât drum, cât o răscruce.

Enumerăm câteva din recenziile reușite: „Elegia luminii” de Paul Aretzu la cartea „Lumina amară” de Petru Got, „Poezia ca leprozerie” de Gabriela Gheorghișor – „Mișcări de insectă” de Ionel Ciupureanu, „Ăștia suntem – istorie și mentalitate” de Ștefan Vlăduțescu – „20/22 Douăzeci de ani de texte” de Dan Perjovschi. Varujan Vosganian ne propune nuanțări inteligente pornind de la un joc de cuvinte „Omagiu celor învinși sau despre cum istoria cea autentică o fac învinșii”, pentru ca Mihai Șora să comenteze legătura organică dintre teatrul absurd marca Eugen Ionescu și propria sa viziune despre lume.

În prezentarea lui Marin Budică, la „meridianele textului”, îl primim pe Nicola Lagioia, premiant Viareggio, 2010.

 

Nord literar

nr.3, martie 2011

 

Un mare plus pentru felul în care redacția a găsit de cuviință să ilustreze revista, mai precis e vorba de lucrări din expoziția de grup „Identități”, desfășurată între 15-27 februarie la Baia Mare.

Apoi, Gheorghe Glodeanu despre Andrei Pleșu „Note, stări, zile” – o carte care, din câte îmi dau seama, posibil să greșesc, nu a constituit un mare succes pentru grupul Humanitas din punct de vedere editorial. La aniversare, Săluc Horvat ne prezintă un rapsod al satului românesc (Aurel Dan), în timp ce Daniela Sitar – Tăut ne propune o interesantă întâlnire, pe tărâmuri slovace, cu aspecte parțial  inedite ale culturii române… de la Nicolaus Olahus la Mircea Eliade. Pentru frumusețea poeziei, și pentru claritatea discursului, pentru netrucata trăire și ineditul fixării în metafora cuvântului însuși, reîntâlnirea cu George Vulturescu e prilej de bucurie! Mai avem comentarii pertinente despre „devenirea întru scris” a Ancăi Mizunschi (Antonela Laura Cornea) și despre „limbajul culorilor” (Delia Pop).

Dincolo de toate, m-a încântat postura inedită Doctor Honoris Causa conferită  lui Grigore Leșe, precum și alocuțiunea semnată de Gheorghe Glodeanu. Poate mai important, fericită ar fi inițiativa TVR-ului de a aduna într-un boxset serialul „La porțile cerului”.

 

LecTop

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s