Harry Mulisch – Siegfried

Siegfried

“Siegfried” e un roman aparte! Deși am început să-l citesc într-un mod alert, având presentimentul unei nereușite, așteptând așadar să-l termin mai înainte de a-l începe, constat acum, cum, după ceva zile de la lectură, încă au rămas câteva subteme care mă fascinează. Dacă ar fi să-l cataloghez în câteva cuvinte, atunci aș zice simplu că e povestea, subliniez, povestea neverosimilă a reîntrupării răului. Dar e cu mult mai mult…

În primul rând, suntem atenționați de chiar personajul principal: ceea ce vom citi nu e un roman istoric, nu trebuie privit astfel pentru că ar fi prea puțin. Dar nici nu poate fi încadrat cu foarte mare ușurință în vreun gen anume, dată fiind construcția inedită, cât și maniera fascinantă de a combina mai multe registre. Principiile ordonatoare ale materialului epic par la prima vedere cele obișnuite: timpul și spațiul sunt bine precizate, saltul către rememorarea unor evenimente subordonându-se logicii. Însă, mai presus, autorul romanului e interesat de un subliminal proces de valorificare a fanteziei. Cu atenție, vom lua act asupra felului în care fantezia nu trebuie privită nici prin lupa romanticului, nici dinspre chefurile ludice ale literaturii postmoderne, nici tributar Renașterii etc. Harry Mulisch propune un discurs literar al cărui coerență e dată tocmai de capacitatea de a se (auto)intertextualiza. Nu știu în ce măsură Mulisch a știut să-și stăpânească fantezia; recunosc că, înspre final, autorul ar putea mai degrabă împins în afara operei de un suprapersonaj, identificabil doar în parte, dar care poartă amprentele definitorii ale fricii.

Harry Mulisch s-a născut în Haarlem, fiu al unei evreice și al unui austro-german cu puternice convingeri naziste. Mulisch și propria mamă au fost la un pas de a fi deportați într-un lagăr de concentrare, dar au reușit să scape grație felului în care tatăl său a colaborat cu regimul nazist, din postura unuia dintre conducătorii unei bănci importante. Totuși, bunica sa a sfârșit într-un asemenea lagăr. În 1961, Mulisch avea să scrie o serie de articole ce au avut un impact deosebit, articole legate de procesul lui Eichmann, arhitectul Holocaustului. De altfel, întreaga operă a lui Mulisch poartă urmele atrocităților războiului; mai târziu, avea să afirme: „Eu sunt Al Doilea Război Mondial”. Pentru a înțelege mai bine resorturile romanului în discuție, mai precizez că, în copilărie, Harry a fost crescut mai degrabă de „o fată-n casă” (Frieda Falk), decât de proprii părinți. Fictiv, Harry Mulisch se mai naște și odată cu propriul personaj – Rudolf Herter, un scriitor de succes care se află în Austria, într-un turneu de promovare a ultimului roman. Fie și sub semnul cotidianului, fluxul conștiinței rămâne martorul prezent în fața dilemelor și a experiențelor mai puțin fericite ale autorului. Acesta ajunge să-și obiectiveze sensul vieții: „Poate că trebuia odată să noteze toate astea. Ar cam fi fost timpul să-și scrie memoriile dacă, de fapt, întreaga sa operă n-ar fi constat din memorii: nu doar ale vieții sale reale, ci și ale imaginației lui, cele două lumi fiind inseparabile”.

Preocupat de un posibil subiect al unui nou volum, Rudolf Herter ajunge să fie obsedat de chipul „răului suprem”, Adolf Hitler. De fapt, în timpul interviului acordat unui reporter local, scriitorul (acum putem citi deopotrivă Harry Mulisch și Rudolf Herter) înțelege că Hitler a rămas de fapt necunoscut: „Între timp i s-au dedicat mii de studii, dacă nu cumva mai multe: politice, istorice, economice, psihologice, psihiatrice, sociologice, teologice, oculte și mai știu eu de care. […] N-am citit tot, căci pentru asta o viață de om e prea scurtă, însă dacă cineva l-ar fi explicat în chip satisfăcător, aș fi știut. El a rămas la fel de enigmatic. Toate aceste așa-zise explicații n-au avut alt efect decât să-l facă și mai puțin vizibil, ceea ce lui i-ar fi oferit o satisfacție foarte mare. Cred că acum el este în iad și se prăpădește de râs. A venit vremea ca asta să se schimbe”. La ce metodă va apela? – „Poate că ficțiunea este plasa în care el poate fi prins”. Într-adevăr, de aici încolo începe „adevărata poveste”: la Berghof, Adolf și Eva vor avea un copil, ceea ce istoria nu a consemnat. Informația îi este oferită lui Herter de un cuplu de bătrâni rezidenți în Austria, ce în trecut au jucat rolul de părinți ai micului Siegfried – copilul lui Hitler. Copilul nu avea cum să fie recunoscut de Fuhrer mai ales pentru faptul că o întreagă națiune se identifica cu un personaj ce purta atributele zeilor. După cum arătam, copilul le va fi încredințat soților Falk, ea – menajeră, el – majordom, amândoi sută la sută arieni, conform datelor pe care Hitler le deținea. Eva Braun născuse într-o locație strict secretă iar odată reîntors la reședința de la Berghof, tânărului Siegfried i se pregătea, peste ani, odată cu recunoașterea ca fiu legitim, și un Imperiu la care visase Adolf Hitler, anunțat în „Mein Kampf”. În plan secund, e de urmărit viața de la Berghof, cu tot ce presupune aceasta: Hitler și Adolf față în față, Eva Braun / Eva Hitler, aparițiile celor mai însemnate nume ale SS-ului etc. Cursul istoriei avea însă să nu îngăduie planurile lui dictatorului. În paranteză, romanul conține spre sfârșit câteva pagini salvate din jurnalul Evei Braun, cea care află de uciderea propriului copil și care ulterior va încerca să înțeleagă motivația propriului soț. Plecat de la Berghof, înspre sfârșitul războiului, Hitler va trimite un om de încredere, responsabil pentru a-i convinge pe soții Falk de a-i omorî propriul copil. Siderați, aceștia aproape că nu pot accepta inumana decizie a Fuhrer-ului și sunt tentați de a o refuza. În ultima clipă, vor conștientiza că dacă procedează așa, istoria nu va mai avea nicio oportunitate de a recupera adevărul, drept pentru care se ajunge la cruda scenă a crimei, relatată de cel care îi devenise lui Siegfried tată adoptiv: „Lumea nu există. Nimic nu-i adevărat. Nimic nu există. Îndoioaie un genunchi și arată încă o dată cum trebuie ținut pistolul. În glumă, îndreaptă țeava spre fruntea lui Siggi. În clipa în care copilul începe să râdă, trage. Stropit de sânge, continuă să privească locul unde adineauri încă mai era zâmbetul lui Siggi. Nimeni n-a văzut ori auzit ceva. Închide ochii și coboară lent pistolul până când țeava atinge corpul imobil, iar în acest răstimp își zice în sinea lui: «Nu eu l-am omorât. Hitler l-a omorât. Nu eu, Hitler. Eu. Hitler»”. Confesiunea bătrânilor frizează nebunia, e o dovadă că adesea realitatea e cu mult mai ofertantă decât ficțiunea însăși. De fapt, e lumea Răului, a Răului suprem, ce va reveni fără întrerupere și care, la final, va aduce moartea lui Rudolf Herter. Herter conștientizase importanța mesajului: „… asta e puterea absolută. Nu trebuia să dea nicio comandă pentru a i se împlini voia, avea putere asupra oamenilor așa cum alții au numai asupra propriului lor corp. Dacă cineva vrea să ia un pahar de pe o masă, nu trebuie să dea nicio poruncă mâinii: face asta pur și simplu. În comparație cu Hitler, toată lumea era paralizată”.

„Siegfried” e un roman care te apasă, romanul unei conștiințe care duce o luptă disproporționată. Mai mult, intrăm și într-o zonă ocultă, unde e avansată ideea că Răul poartă diferite măști, devenind aproape de nerecunoscut. „Siegfried” e romanul celor ce ar putea fi interesați de o repunere în scenă a fermecătoarei povești Tristan și Isolda, al celor ce sunt părtașii muzicii lui Wagner ori a „voinței de putere” obiectivată de Schopenhauer. Totuși, respectând și credința că negrului i se va opune fericit albul, „Siegfried” e și romanul celor care înteleg de ce „la început, când s-a născut, nu s-au bucurat decât părinții lui; mai târziu a fericit întregul popor german, apoi și pe cel austriac; iar când a murit, s-a bucurat întreaga omenire…”

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s