Mircea Cartarescu – Jurnal III

Vocile dintre paliere

Am intuit că supratitlul „Zen” nu mă va încânta foarte tare; mai mult, l-am perceput ca pe ceva cu totul străin firii lui Cărtărescu, chiar dacă, la o bursă imaginară a semnificațiilor ascunse, oricine ar putea forța nota și ar găsi explicații dintre cele mai generoase. Înclin să cred altceva: Mircea Cărtărescu ne întinde o capcană, ne propune un joc – unul deloc savant, însă plin de un inedit ce (încă mai) fascinează. Atât personajul Mircea, care se descompune și se recompune în progresie geometrică, cât și celălalt Mircea – apariție mai degrabă insolită, cel ce împarte autografe și care rămâne în căutarea propriilor însemne într-o lume aflată în permanență între haos și manifestările divinului – ajung să se întâlnească fericit de-a lungul celor trei jurnale publicate până în acest moment. E cert, nu poți scrie despre cel de-al treilea volum al „Jurnalului”, abia apărut la „Humanitas”, fără a reveni la primele două. Înarmat cu ceva răbdare, am reluat la început de vară lectura celor aproximativ nouă sute de pagini, la care s-au adăugat încă șase sute. Deloc ciudat pentru „fanii cărtărescu”, „Jurnalul” ar trebui vândut – vorba unui amic – la pachet cu „Orbitor”. În bună măsură, ajungi să constați cum palierele deschise în roman, își autoexplică funcțiile „organice” odată cu forma actuală a „Jurnalului” lui Cărtărescu. Mai mult, aș îndrăzni să-mi afirm neîncrederea în apariția vreunui alt jurnal în viitor; iar dacă asta se va întâmpla, am siguranța că acele rânduri vor fi net diferite de cele de până acum. Am mai afirmat-o și în alte rânduri, sunt nevoit să revin: uneori, instrumentele criticii literare sunt de neîntrebuințat. În cazul „Jurnalului”, ar fi o impietate să te-apuci a măsura, a identifica, a selecta, a tranzacționa… și asta deoarece, lectura ne propune în permanență realitatea unui scriitor ce rămâne ancorat existențial în propria operă. Iar dacă acceptăm că ar trebui raportat la „Orbitor”, jurnalul joacă rolul unui back stage; în chip fericit, cititorul primește un „bilet de liberă trecere”, este invitat să se împărtășească direct din orbitoarea destănuire a eului conștient, ce va întrețese sub forma unei proze poematice una dintre cele mai pline de sens lumi (curat paradox!) ale postmodernității literaturii universale. Și pentru că tot mă aflu la vremea destăinurilor, încep a-mi mai dori ceva: publicarea acelor fragmente ce ar putea să compună un „Jurnal zero”, a rândurilor din copilărie și adolescență, perioadă ce a marcat într-atât de mult dezvoltarea ulterioară a imaginarului. Din perspectiva unei cărți angajate serios în decodarea tuturor semnificațiilor „Orbitorului”, un asemenea (pseudo)jurnal (firește, dacă s-ar putea înfăptui) ar reuși să capaciteze „sensurile de prim plan”. Așadar, lumea „Jurnalului” lui Cărtărescu e o lume ce continuă să aducă față în față firescul cu nefirescul, planul real cu cel imaginar, un om plin de regrete de a nu fi reușit să… și care ne destăinuie aproape obositor faptul că nu mai poate să scrie, în timp ce avizatul cititor continuă să se bucure de chiar… scrisul acestuia. Îmi aduc aminte cum, undeva în paginile unuia dintre cele trei volume, autorul înfiera un critic ce și-a permis să-i catalogheze scrisul drept unul de manieră, baroc. Păstrând proporțiile, sunt de acord: strălucirea, o anume afectare și ostentație alcătuiesc această lume ce-și așteaptă izbăvirea. Cel care ajunge la cunoaștere este inevitabil din neamul „Știutorilor”, e cel care percepe palierele, cel care cunoaște drumul: „A gândi – verbul Gemenilor. Și e adevărat, gândirea devine tot mai tiranică între compartimentele psihicului meu. Acum e o gândire fără substanță, sau care își e sieși substanță. Gândesc așa cum imaginam în adolescență: vedeam imagini, dar ele nu formau o lume. Poate că, la fel ca atunci, dar în planul meditației, în câțiva ani am să reușesc să devin, dintr-un om care gândește, un gânditor. Dacă aș duce o anume viață, dacă nu aș trăi în paradox și ipocrizie, știu că ar fi așa. Sunt între paliere, între poezie și mistică, magie, iluminare, plenitudine, distrugere”. Contactul avusese loc, M.C. avea să devină unul dintre cei aleși, chiar dacă nu o afirmă tranșant: „Viziunea de pe 31 august s-a repetat noaptea trecută. Ațipisem, când ceva m-a făcut să deschid ochii brusc. Figura lui am văzut-o doar o secundă, apoi a dispărut. A rămas dormitorul întunecat, Cri dormind lângă mine, iar în mine o ciudată teamă calmă, nedureroasă. Era așezat (poate, oricum, îl vedeam de la brâu în sus) lângă pat, în dreptul piepturilor noastre, ne privea. Era de data asta un bărbat cu o față prelungă și foartă ștearsă – nu ca personalitate a trăsăturilor, ci de parcă o coajă de sticlă s-ar fi suprapus peste ele -, cu părul cărunt și rar lipit de tâmple. Purta un veștmânt alb, nedefinit”. Astfel de apariții vor reveni de mai multe ori de-a lungul jurnalului, adesea îmbrăcând o verosimilitate mascată – întâlnirea cu un Sf. Nicolae necanonic, postmodern, undeva în Viena, un Sf. Nicolae îmbrăcat ciudat, extravagant, care se îndreaptă către cei trei membri ai familiei și-i întinde soției, pentru cel mic, o sumă aparent insignifiantă. Lumea lui Cărtărescu este fără îndoială mai întâi lumea paginilor scrise, iar mai apoi – a felului aparte în care acestea se revarsă peste existența „reală”. Dacă e să admitem că marea temă a „Jurnalului” ar fi „lupta lui Mircea cu îngerul”, planurile subordonate rămân interesate de granițele dintre real și ficțiune / fantastic. De fapt, extrem de explicit devine autorul când echivalează scrisul cu ființarea, marcând totodată momentele lipsite de inspirație: „Acum câțiva ani, dominanta jurnalului meu era «nu mai pot să scriu». Toată coerența vieții mele, ființei, persoanei mele s-a dizolvat și sunt în bătaia tuturor vânturilor, fără credință, fără interese, narcotizat intelectual și sentimental, un hârb, o ruină. Afară și înăuntru au pleznit în zdrențe, și neputința de a mai lucra este doar cea mai măruntă consecință. Nu mai pot asimila datele noi ale existenței mele. Ele trec prin – altădată – geometrica mea plasă de păianjen ca niște viespi care nu numai că au căscat găuri hidoase în țesătura scânteietoare, dar au înțepat și păianjenul în bulbii motorii, și conștiința mea gelatinoasă așteaptă acum, nici măcar cu teroare, să fie devorată de vie”. Conștient de faptul că propria-i proză vine dinspre poezie, ni se destănuie și cum „Până la 35 de ani miezul scrisului meu a fost androginul, himera de la polul sexului, monstrul vegetativ ce unea, în simultaneitate, bărbatul și femeia. După acea vârstă – arbitrară, firește – și mai cu seamă în Orbitor, el pare să fi fost înlocuit de ceva ce-aș nume antropotheul, hibridul om-zeu, aflat la polul cerebral (animal) și manifestându-se în succesiune”. Desigur, printre toate acestea, „Jurnalul” ne impărtășește și câte ceva din „exterioritatea” lui M.C. Dacă primul volum începea într-o notă optimistă, dar și cu un oarecare regret că ceea ce interesa nu ar mai fi fost literatura ci politicul – anii ’90, în ultimul întâlnim un Cărtărescu interesat inclusiv de aspectele materiale, pe care le inventariază însă sub forma unor obiecte ce-i guvernează o existență în datele ludicului – un Cărtărescu care, treptat, va renunța la mașina veche de scris pentru una electronică pentru ca mai apoi să achiziționeze un computer, laptop, i-phone și tot așa… un Cărtărescu care își conduce propria mașină, interesat de a-și construi propria casă. În marginea textului rămân „bursele” / călătoriile peste hotare, inventarierea edițiilor traduse, Universitatea, câteva referiri la muzică (unde nu regăsim decât câteva nume printre care Beatles, Pink Floyd, Led Zeppellin, Dylan, L. Cohen). Frumoase, de o grație aparte paginile despre cei dragi: Cristina, Ioana, Ioana, Gabriel – doar „câte ceva” din greutățile vieții de familie și asta deoarece „Cel care-mi citește jurnalul nu intră în viața mea, și nu (doar) pentru că orice text scris mistifică viața. Dar pentru că sensul jurnalului meu nu e de a-mi dezbrăca inima-n fundul gol, ca la doctor. Adevărata mea viață nu e accesibilă cuvintelor. Cochilia nu este și nici nu reprezintă viața melcului. Dacă este o proiecție a acesteia, regulile acestei proiecții sunt imens, inteligibil complicate. Doar regulile, ele, seamănă cu viața, nu și proiecția. De fapt, cochilia are rolul să protejeze viața, cât timp ea zvâcnește încă, băloasă, în interiorul ei. Când viața dispare, abia atunci poți duce jurnalul ăsta la ureche ca să auzi în el vuietul mării”. Plecând de la cele împărtășite mai sus, suntem de acord că rostul ultim al „Jurnalului” este acela de a interconecta planurile, de a aduce sub semnul fluturelui fascinanta proiecție / poveste a Chipului: „Acum câteva zile scriam cum prințul Witold își scutură din păr un fluture de mătase. Astăzi Ioana a intrat în studioul meu, de afară, pe când eu scriam la roman, și din părul ei s-a desprins un fluture, care acum, după ce a dat mai multe roate și mi s-a așezat pe pantaloni, chiar între picioare, mă privește liniștit de pe un perete. La sfârșitul lui noiembrie, chiar dacă unul neobișnuit de blând, e greu să-ți închipui fluturi zburând prin ceață și burniță. Totuși, iată-l, mare și cafeniu, cu un frumos desen pe aripi, lăsând umbre micuțe pe granulația tencuielii. Îi fac și o poză pentru «imortalitate»…”

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s