Marcel Mureseanu – Profetul fara dimineti

Profetul fără dimineți

Am mai scris, (acum) intuiția îmi spune că voi mai scrie despre Marcel Mureșeanu cu același fior prilejuit de o experiență livrescă de calitate; cu toate că titlul comentariului de față, în parte metaforic, ar anunța argumentarea unui discurs în zona categoriei tragicului, trecuta dimineață dezvoltă implicit atât însemnele unei noi apocalipse, cât mai ales coordonatele esențiale ale unei conștiințe ce întâlnește adevărata lege în sânul scriiturii ce transcende. Lumea obișnuitului nu își cunoaște așteptarea, ci își etalează viciile sub semnul unei frenezii de neînțeles. Condiția poetului nu este cea a unui profet, nu simte nevoia de a transmite, fie și în parte – celor inițiați; poemul își calculează pașii într-un orizont ermetic. Așadar, semn al înțelegerii drepte, versul nu e purtător de mesaj, ci proprie ființare, semn al normalității într-o nouă lume ce a tot fost anunțată. El însuși este fața întoarsă a timpului.

Consimt, nu știam ce ar fi putut urma antologiei de „Poeme” din 2008. Părea că totul a fost spus, cuvântul putea fi ferecat în date identitare autosuficiente. În parte, convingerea pe care am avut-o a fost dejucată: apărut mai degrabă ca un exercițiu de continuare a celorlalte volume de „Monede și monade, aforisme”, cartea din 2009 (intitulată la fel) începea „să facă loc” celor ce îi vor urma: „Boeme” („Casa Cărții de Știință”, Cluj), „Oracol” („Casa Cărții de Știință”), „Cele patru triburi ale sfârșitului” („Palimpsest”, București). Însemnările din primul paragraf al materialului de față au fost făcute imediat, „la cald”, după lectura ultimelor două volume. Deși inegale valoric, marele merit al ambelor este cel de a fi găsit tocmai modalitatea de a reînnoda. Noutatea nu își asumă vreun statut exemplar, nu se instituie în model, nici măcar nu echivalează cu parcurgerea unei etape.

Ne aducem aminte, Marcel Mureșeanu pășea din / (spre) o lume fizică, țintind totuși către posibilități noi, ce-l apropiau de coordonatele mai expresive ale contemporanului. 1985, Laurențiu Ulici: „Transilvănean stabilit de tânăr în Bucovina, Marcel Mureșeanu are nostalgia locurilor natale, cu peisajul, figurile și întâmplările lor, dar nu e propriu-zis un dezrădăcinat, întrucât la el, spre deosebire de alți poeți ardeleni răspândiți în cele patru vânturi, plăcerea evocării, a scormonirii în jarul memoriei afective e mai mare decât dorul de întoarcere…” Cu timpul, sub semnul firescului, acea disponibilitate afectiv-imaginată de a recompune lumea copilăriei va da naștere unei scriituri: „Aceasta este etapa nouă pe care Marcel Mureșeanu o traversează: de la «inspirație» spre scriitură. În-semnele provin din zone diferite, fie cu alură exotică («Stropi mari»), fie cu accente istorice („Insula scufundată”), fie de origine calofilă („Despre părinții reportajului”)” (Emil Nicolae, 1986). Același Emil Nicolae avea să meargă mai departe, să intuiască parte a nuanțatei construcții lirice de peste ani: „Vreau să precizez totuși că nu e vorba aici despre o poetizare a semnelor, ci despre instituirea unei mitologii semnificative”. Într-adevăr, atât „Cele patru triburi ale sfârșitului”, cât și „Oracol” – le-am așezat invers din considerente ce țin de logica intrinsecă a valorizării discursului – conduc către „punctul unghiular” al mitologiei asumate.

Corect literar ar fi să inventariem temele și motivele ce compun această lume dar vom vorbi mai degrabă despre o continuă preschimbare a acestora, ele devenind râuri purtătoare de ființare. Totuși, importantă rămâne legătura cu propria conștiință, singura ce are știința de a facilita întâlnirea cu poezia: „Lumina nu lasă urme, / întunericul nu lasă urme, / ale cui sunt atunci / urmele acestea sălbatice / de pe pieptul meu? / Tălpi nu vor a fi, / copite nu vor a fi! / De la stropii de lacrimă / să fie? / De la fierul înroșit? / E iscălitura viermelui din lăuntru, / sunt locurile pe unde iese el noaptea / să disprețuiască / Perfecțiunea!” („Viermele de noapte”). Aflat „În aval de diluviu”, după Potop – când corabia a rămas ancorată-n nămol iar odată cu ea până și „visul unei morți timpurii” s-a pierdut într-un orizont nelămurit, eul liric consimte dramatizând – „Suntem iar între noi, / măcinați de plictis și de ură, / ne-a rămas doar nădejdea / că vom putea fi mai răi / decât înainte de Val!” Dar ura se amplifică, devine legea dintâi a existenței tridimensionale – „Toate sunt ceea ce se vede, / Numai ura e altceva. / Ura e ură!…”; în această „nelume” a ființei, aducerea-aminte joacă, fie și rar, rolul unei supape. Imaginea reală a cimitirului este dublată în subconștient, în timp ce în fața ochilor se desfășoară o „altă poveste cu bunul Dumnezeu”. Fragmente: „Ce să facem acolo? / Să îngenunchem în fața / mormintelor mamelor noastre / și să plângem încet, de abia auzit, / fără o lacrimă;/ până răcoarea pământului / ne pătrunde genunchii / apoi să înaintăm printre cruci / pe toate aleile / și pe fiecare s-o atingem / după numele ei! / Seara să ne întoarcem / cu pas liniștit / puțin înainte de-a amurgi, / ca întunericul să ne găsească / în mormintele caselor noastre” („Când să ieșim în cimitire?”); „Ultimul sunet auzit a fost al ciocanului / lovind cuiele sicriului / m-am cufundat în întuneric / și n-am mai știut nimic de mine / aerul din cutia măslinie / s-a așezat peste chipul meu / nu se gândea să iasă… / Când m-am trezit eram undeva în văzduh / deasupra munților încă înzăpeziți / și mi-am adus aminte cine sunt / am alergat în vale / către cimitirul mărginit / de un gard de nuiele, / la dunga moșiei Poliana, / acolo se afla trupul meu / am văzut mormântul proaspăt / și crucea mică, de brad, / înfiptă ca o suliță / în inima bietului trup…” („Pentru totdeauna Antonia”) – un poem cu rezonanțe de bocet mascat, revenind asupra unor motive / credințe populare ce ar mai putea fi găsite și în „Tranzitul” (Vămile văzduhului), „Fata de păstor” etc. Și totuși îndrăznesc să reproșez acestui volum o anume nefericită așezare a textelor, poate chiar o selectare imperfectă a acestora, în sensul în care Marcel Mureșeanu ar fi putut renunța cu ușurință la unele dintre ele, tocmai din dorința de a conferi o structură perfect unitară. Nu aș trece nici peste tendința domniei sale de a folosi atât de multe cuvinte-temă, scrise cu majusculă; peste toate însă, „Cele patru triburi ale sfârșitului” e un volum ce nu experimentează, ci închide o bucurie stinsă în sensul lumii ce ne conjugă existența.

Sper că nu subiectiv, consider superior „Oracolul” aceluiași Mureșeanu! Structura aforistică a considerațiilor fusese demult pregătită, odată cu „trilogia” volumului „Monede și monade, aforisme” ori cu „Boeme”. Pe coperta a patra, Petru Poantă descoperă printre consecințele uneltirii poetice un „parabolism intens polisemantizant” – cu care sunt de acord, în timp ce refuz (tot la sugestia celui abia amintit) existența unei ironii, fie ea și paradoxală. Poemele sunt dispuse într-o tonalitate gravă, sobră, ce impune, aducând aminte adesea de versetele biblice. De nu suntem atenți, putem cădea în capcana de a trata volumul drept o fastuoasă punere în scenă a antitezelor: real / ficțiune, departe / aproape, bine / rău, ieri / azi etc. Totuși, lumea din „Oracol” nu se zbate între două ape, nu are o structură duală – aceasta ar constitui doar o înțelegere primară a vieții, ci ea rămâne în apropierea unicei și nedisimulatei încercări de a-și mărturisi continuu crezul. Tăcerea, timpul, nevoia de-limitării, alienarea, frica de moarte / de viață sunt pe rând stări în proximitatea experienței finale: „Să ne însoțească paznicul semnelor! / E ceață. / Cine întinde balizele în larg? / Locuiesc în partea pustie a lumii, / pe țărmul nenorocos. Din mare, alt / pământ se îndreaptă spre mine. / Urlând. / Mai putea-vom tăcea de azi înainte?” („6”); „Vei merge într-o țară străină / și îndepărtată. / Acolo vor fi izvoare și râuri mici, / pietruite, iar pe maluri flori și ierburi / mustoase. Pacea înșelătoare a / peștilor te va cuprinde. / Vei îmbătrâni singur. / Gândul la casa ta va aduce noroc / fiilor tăi și va fi ca și cum ai fi cu ei” („12”). „Ținuturile nerănite” sunt capăt de drum – „Înaintam pe fluviu în sus. / Șalupa noastră avea o coastă ruptă / și apa pătrundea câte puțin spre / inima ei, / dar noi nu știam. / Pe mal, bivolii sălbatici se rugau / pentru noi” („22”), în timp ce textul „31” amintește de înțelepciunea unui avva din pustietate: „De câte ori veți vedea moartea / sub formă de porumbel și inima voastră / întinzând mâna printre creste / ca printre niște gratii de antimoniu, / să nu vă temeți, pentru că teama / se face trup acelor vedenii / și nu le lasă să se destrame”.

În adevăr, poetul e cel ce echivalează scriitura cu însuși oracolul; Mircea A. Diaconu observa că „Cine-l cunoaște pe poet știe că Marcel Mureșeanu nu-și construiește în poezie un eu poetic mistificator, și asta pentru simplul fapt că, înainte de toate, el își construiește cu artă de miniaturist, dar diabolic, sinele biografic. Și poezia este în acest sens cea mai bună dovadă. Deși în fiecare poem altul – capacitatea lui de invenție este nelimitată -, poetul este până la urmă identic cu sine în această neostenită goană după adevărul propriei ființe”.

La urma urmelor, e singurul oracol cu un ton calm şi mai ales cald; poezia nu este una reziduală, ci îşi cizelează în permanenţă ştiinţa de a-și comunica esenţialul. E complinirea ființei!

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s