Cosmin Perța – „Fără titlu”

Cosmin Perța – „Fără titlu”

 

Bine, nu e ditamai convertirea dar totuși… cam așa s-a întâmplat: deși numele lui Cosmin Perța îmi era destul de cunoscut, fie din revistele literare, fie dintr-unul din volumele anterioare ori via net, l-am asociat mai tot timpul succesului literar ușor îndoielnic, situându-l destul de forțat în zona celor care se joacă prea mult cu versul. Așadar incredul, aproape promițându-mi să „închid conturile” odată pentru totdeauna – de parcă asta chiar ar fi corect în critica literară -, m-am hotărât să scriu despre ultimul volum (sper să nu greșesc!) semnat Cosmin Perța. „Fără titlu” (Editura „Paralela 45”) mi-a schimbat însă total „planurile”: am resimțit chiar de la prima lectură un gol în stomac, am realizat că de această dată e altceva, ori că, vai mie, în alte rânduri nu l-am citit pe fostul echinoxist așa cum s-ar fi cuvenit. Pe scurt, acum (iar când zic „acum” unii ar putea înțelege chiar un prezent în imediata proximitate a celei de-a treia lecturi!) m-aș putea lesne declara fan-ul prezentului volum. Dar pentru că judecățile de valoare tind probabil să vi se pară echivoce, voi căuta un ton echilibrat.

Într-adevăr, la urma urmelor, ce titlu ai putea să găsești propriei vieți? Cum să stabilești cu exactitate un excurs liric ce vizează o cuvenită tălmăcire a propriei ființe? Cum altfel decât lăsând cuvântul să respire în ritmul amintirilor, tălmăcind cu uneltele literare frustrări înțelenite în cele mai îndepărtate colțuri ale sufletului… „Fără titlu” fi-va așadar matricea netrucată a unui poet ce reușește să își descopere până la ultimul pixel imaginea panoramată sub forma unei poezii narative.

Structura volumului rămâne tributară unui suflet de factură romantică, care încearcă să împace două evidente stări antitetice: pe de o parte e lumea trecutului, atent schițată în contururile generoase ale unei atmosfere patriarhale, ieșită din poveste; acesteia i se va contrapune imediat un prezent ce aglutinează chiar lipsa de sens a lumii, reamintindu-ne că am reușit în chip ciudat să evadăm și din postmodernitate într-un no man’s land. E existența consumată într-un mediu citadin cu toate mofturile sale, o lume cu „burta prea plină” unde viața poetului e împărțită între birt, oameni, cărți („10”), mai precis un oraș nenorocit sau mijlociu – cam tot aia!, unde se mănâncă mâncare proastă și se doarme puțin („Poem de urlat”), o lume unde nu e nimeni care să îți înțeleagă singurătatea deoarece „aici, românia. / noapte de jur împrejur, / din noaptea asta noi vom face o cămașă de noapte / în care ne vom îmbrăca și ne vom arăta unii altora / cât suntem de frumoși” („Poem de seară”). Orașul echivalează mai degrabă cu un spațiu claustrant, în limitele căruia cu greu îi poți prețui măcar pe cei iubiți; în mod grotesc, e acel loc unde numărul trece înaintea ființei: cei doi copii au un tată cu un serviciu ce presupune alte zeci și sute de obligații doar în parte onorate, o soție, un frate – cu toții aflați sub semnul deznădejdii pentru că „Știm / Că nu ne putem repara, că nu ne putem îmbunătăți, / Că nu ne putem ierta” („Fără titlu 5”). Viața se împarte între familie și singurătate, aceasta presupunând la rându-i un amestec de tristețe, melancolie, labilitate, neîncredere: „Să mi se ierte tristețea și neîndemânarea, / melancolia și lamentația, sunt doar un om gol, / umplut doar de vorbele pe care le spune în momentul acesta, / sunt doar un om singur care se împarte / între familie și singurătate cum se împarte la măcelar / carnea macră de carnea cu zgârciuri, / carnea roșie și crudă de cea violetă stătută la soare” („11”).

Iar dacă ne întoarcem, prima parte a volumului recompune imaginea satului natal, sat plin de zăpadă, de munte, aproape de Ucraina, cu „păduri întoarse de-a valma”, cu livadă, „grajdul bunicilor”, ori chiar casa din lemn: „trei tauri și patru junici sălășluiau iarnă de iarnă / așteptând primăvara cu aceeași înfrigurare ca noi / în căsuța lipită de grajd / în care stăteam doar eu cu bunicul și cu bunica / într-un spațiu strâmt potrivit nevoilor noastre” („9”). Aflăm cum „viața a fost lină la început” („10”), mai apoi aducând dispariția părinților, bunicilor. Imaginea bunicului este cea a unui serafim, din punct de vedere cromatic albul dominând figura acestuia cât și elementele ce-i defineau prezența; în registrul tragic tocmai amintit, rămâne tulburător versul „Bunicul meu a trăit cu mult înainte să apuc să-i mulțumesc”…, în timp ce bunica trăiește în aceeași singurătate… („9”)

Cert este că volumul lui Cosmin Perța excelează prin „simplitatea curată” a poetului matur, cunoaște o secvențialitate fără emfază, prin intermediul căreia ni se explică cum „memoria este viața mea, / dar memoria mea este falsificată. De prea multă teamă, / de prea puțină încredere. // Eu sunt unul dintre oamenii care nu au trăit alături de voi, / nu au cunoscut și nu au prețuit aceleași lucruri, / sunt unul dintre oamenii care nu au cunoscut nimic din ce au trăit, / a cunoscut, a iubit, a trăit doar ce și-a imaginat” („Poem de uitat”). Mă bucur că (fie și târziu!) l-am întâlnit pe Cosmin Perța, vi-l las și vouă: „Eu sunt aici, în fața voastră, și spun: / noi ne tot pregătim de un lucru nemainumit, și atunci, / dragii mei, mă uit în ochii voștri și zic: / lumina e lungă ca moartea…” („8”).

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s