Violeta Savu – „Din depărtare el mă vedea frumoasă”

Violeta Savu – „Din depărtare el mă vedea frumoasă”

 

Printre ultimele apariții ale Editurii „Tracus Arte” se numără și elegantul volum al poetei Violeta Savu. Cu un titlu ce prefigurează mai degrabă un registru sobru, combinând sensuri „la crepuscul” în regimul unei senzualități specifice, cu neputință de imitat, autoarea poemelor repune în discuție marea temă ce a marcat literatura încă din secolul trecut – falsa comunicare dintre oameni, dublată de suita dezamăgirilor provocate. Poemele se înșiră în fața cititorului, lăsând urme adânci în conștiința acestuia, el însuși fiind împins către alegeri / atitudini dintre cele mai neobișnuite.

Un prim palier ar monta sensurile cărții către amorul frust, ce nu acceptă provocări din zona misterului. Totul este însă o farsă atent concepută, ca o primă probă printre jaloanele lirice. „Din depărtare el mă vedea frumoasă” e în bună măsură un manual ce deconstruiește clișee asumate prin varii experiențe literare. Aflată în așteptarea propriului destin, autoarea deconspiră în parte histrionic „pământul străin al sălbăticiunilor”, perceput ca unică salvare din lumea suferinței. De fapt, paradoxal, în versul Violetei Savu se împletesc două atitudini ce își disimulează concretețea: pe de o parte, firea contemplativă înțelege întreg veninul lumii prin asumarea amintirilor crude, în timp ce femeia dinăuntru găsește continuu motivații credibile pentru a-și înlesni speranțele. Poezia nu e neapărat purtătoarea unui mesaj în sens clasic, dar funcția ei rămâne aceea de a estompa suferința, de a-i cataliza mecanismele către o stare de grație.

Primele texte vin din „lacrima cu gust dulce”, dinspre trecutul ce nu avea cum să părăsească peronul vieții. Una dintre imaginile de o delicatețe ieșită din comun este aceea a mamei: „atâția ani între noi cuvintele / și-au sacrificat mieii // e primul poem pe care ți-l scriu / înainte ca noi să murim / te iubesc mamă te iubesc fiică // exersez în memorie / ziua când m-ai găsit / necăjită lovită // tot legeni pe glezne / copilării adunate” („amintire”), dublată peste doar câteva pagini de cea a bunicii – „cu petale de crini / bunica / îmi ștergea de pe buze / roua înroșită de colții / furioșilor zmei” („pieta”), în timp ce transfigurarea suferinței ar trebui să conducă către „imaginara verandă cu frangipani”. Treptat, devenim părtașii unei confesiuni directe: de fapt, în absența amorului existența însăși rămâne (vremelnică) iluzie: „de trei zile exersez nepăsarea / la început îmi cădeau lacrimi / pe foi de țigară // cine ar mai fi Sulamita / fără citeră și mandragore? // am golit Biblia / de Cântarea Cântărilor / n-a mai rămas nici un / rost de frumos // renunțarea îmi sună / veșnicia cu ora” („fără amor”) sau „stă scris în psalmii lui David / la desăvârșire se poate ajunge / numai să ai suflet de bărbat // de aceea mi-am lipit inima / cu cea dintâi patimă /  a Magdalenei” („atavism”). În mod evident, iubirea tinde spre comuniunea totală, către ființa de la începuturi, venită și ea din sălbăticia ținuturilor cu cerbi și lupi.

După cum poate s-a înțeles deja, imaginarul Violetei Savu ne propune o succesiune de stări, adesea în formă incompatibile. Pentru a câta oară adevărul mecanicului de locomotivă își descoperă minciuna, pentru a câta oară femeia nu e decât imagine pasageră a unei priviri asediate sub zodia cărnii? – „iubita mea crede că noaptea / între o stație de tren și alta / calea ferată e pustie / în realitate nu este deloc așa / Ham!” („Adevărul mecanicului de locomotivă”), „Dacă într-o zi voi trage și eu un as de pică / aș vrea să fie vară toridă să port rochița roz / pe care ți-au căzut privirile când mergeai apăsat / spre biserica unde nu se mai țin liturghii de duminică. // […] mă voi întreba câte idile ai clădit pe ruine, / câte femei ai iubit cu aceleași culori în cuvinte, / cum le-ai lăsat ridicându-te ca un plop / dimineața” („O moarte cu Cliff”). Singurătatea este în mod fatal legată de lamentația Evei, tabloul pseudo-bacovian cu două siluete („[…] siluetele noastre / stau despărțite în noapte // aș vrea să mă întorc să te sărut / dar nu poți veni / cu mai puțin de un imperiu / iar eu nu pot pleca din mine / pe jumătate”) explicând întru totul , fie și prin orgoliu, eșecul iubirii reale – „bărbatul căruia i-am atins cu degetele / cu versurile albe cu buzele fremătânde sexul, / care și el m-a atins cu degetele / cu rănile picurate cu buzele arse // ieri a rostit dureroase cuvinte. din vocea lui / lipsea timbrul altădată de sirinx” („el nu m-a iubit”). Doar în rare ocazii ludicul își face simțită prezența – e cazul versurilor din „De-aș fi fost…”, text ce dezvoltă un ceremonial al dublelor aparențe.

Dacă altădată (a)tocmirile poetei întruchipau o înlesnire către o fire melancolică ale cărei graniţe se prăbuşeau ca la comandă în faţa  clipei de certă trăire şi înţelegere a microuniversului, odată cu volumul de față avem acces la chiar esența re-întrupării prin actul creației; nimic nu mai rămâne la orizontul privirii, întrucât doar apropierea de taină conduce spre frumusețea înaltului necunoscut: „în acest loc numai cel chemat așteaptă // în acest loc te pot țintui aromele / pulverizate din văluri de mir // ai văzut trecătorule punctul roșu / înaintea stingerii luminii / din candelă? // când poezia revarsă printr-un punct identic / privirea mea pâlpâie în vâlvătaia / unui asfințit straniu” („dintr-un punct în altul”).

 Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s