Ioan Es. Pop – Fantasmele Ieudului

Fantasmele Ieudului

 

Sunt extrem de puțini cei care au știința de a-și propune volumele de antologii la vreme potrivită. În mod ciudat, Ioan Es. Pop chiar face figură aparte: pentru cine nu îl citește, ar putea să pară destul de bizare aparițiile unor volume precum „Podul”, „Acasă e mereu în altă parte”, „No exit” – într-un timp destul de scurt: la o adică, cam la o carte și jumate de versuri, o antologie. Bine, nu se pune problema unui nemaivăzut „succes de librărie”, însă Ioan Es. Pop este printre puținii autori peste care nu s-a depus praful. Etichetat de majoritatea drept cea mai fericită apariție a anilor ’90, fără a da senzația că forțează prin aceste reveniri editoriale, autorul nu încearcă redefiniri ale propriului lirism nici în 2011, ci rămâne constant-organic în matricea aceluiași Ieud „natal”. Un biografism nemaiîncercat, o voce ce combină ecouri din eseistica revoltată a lui Cioran cu Baadul lui Ivănescu, precum și cu acel „sfârșit continuu” de sorginte bacoviană (mutat paradoxal când spre coordonate citadine, când spre zone rurale) străbat viscerele unei teologii personale a lui Ioan Es. Pop ce „mizează pe un Dumnezeu terifiant, pe un Dumnezeu al condamnărilor, aprig și degrabă vărsătoriu de sânge, pe un Dumnezeu simțit în pedeapsă” (Al. Cistelecan).

Pe de altă parte, ce-i drept, nefericita incursiune în Ieud seamănă în varii „puncte de atingere” cu literatura concentraționară, aspect sesizat fie și sub o formă parțial metaforică de Ioana Pârvulescu: „Cartea «Ieudul fără ieșire» este în primul rând un «jurnal de închisoare», dovedind că în România postbelică au existat mai multe feluri de a fi prizonier și s-au ținut mai multe feluri de jurnale decât cele cunoscute sub acest nume […] Este uimitor cât de mult seamănă tonul unui jurnal – fie și poetic – al vieții de căminist și nefamilist din anii ’80 cu tonul jurnalelor de închisoare din anii ’50: gândul și vocea poetului sunt singurele care depășesc zidurile cuștii, caută un sens, un sprijin, se transformă în strigăt sau în psalm”. Ce-i drept, am convingerea că poezia lui Ioan Es. Pop rămâne căutată datorită unor asemenea coordonate, în timp ce antologiile de care vorbeam la început nu se dublează ilogic, ci pur și simplu recompun la infinit aceleași poteci, deși cititorul e invitat să plece dinspre locuri diferite (a se vedea „Nănești”).

Din cele expuse, era cât se poate de normală revenirea pe piață în 2011 cu un nou volum de versuri – „Unelte de dormit”, Editura „Cartea Românească” -, care să completeze într-aceeași rețetă tarele unei existențe pre-configurate. Totuși, acum Ioan Es. Pop rămâne în mică parte cu acel histrionism tipic balcanic din „peste drum de crâșma unde stau și beau”; ludicul nu este izgonit nici de această dată, deși „unelte de dormit” glisează parcă mai mult între nebunia neputinței și jocul lugubru al unui destin nemilos, întrupând concret existența tragică.

Cartea este alcătuită din patru „compartimente” distincte valoric. Dacă primul dintre acestea – „În caz că ți se face somn mai devreme” propune nucleul volumului, spațializând ironic o existență deja consumată, al doilea („și cei din urmă vor fi cei din urmă”) nu e decât formă modernă pentru strigătul Ecleziastului „Deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune”, în timp ce „potriviri după alecsandri & co.” și „dincolo” funcționează mai mult sub forma unor texte-cu-temă-(auto)impusă.

Încă de la primele rânduri întâlnim acel eu obosit al scrierilor precedente, aproape contra-existențial, în limitele unei marginalități a voinței. Unealtă de adormit conștiința, imaginea sticlei uniformizează esența individului: „o, cât aș dori acum să mă rog. dar în loc de asta / stau și tremur în fața unei sticle pe jumătate goale / și mă gândesc deja la următoarea ca la singura salvare. // nu, nu mă uit în lături sau în sus. / mă uit doar la lichidul dinăuntru, / care descrește mai ceva ca untdelemnul / într-o lampă după miezul nopții. // duhovnicul meu, care stă câteva mese mai încolo, / biruit de propria lui sticlă, / nu se mai uită nici el la mine. / e clar că l-am dezamăgit, pentru că el e deja / la a cincea, pe când eu abia o termin pe a treia” („o, cât aș dori acum să mă rog”) sau „de vreo trei luni, mâna stângă îmi tremură tare. / doar n-o fi de la alcool, că alcoolul / îl beau cu dreapta, nu? // ia să mă duc eu mâine la doctor, / pentru că n-apuc să mai beau un pahar până la capăt / și stânga începe să zvâcnească” („de vreo trei luni, mâna stângă îmi tremură tare”). Viața fi-va percepută și sub forme ciclice, repetitive, precum în „pentru toată lumea, mâine va fi o zi mare” ori ca un cumplit eșafod, unde omul nu-și întâlnește inchizitorul: „când afli, aproape din leagăn, / că fericirea e egală cu păcatul // și când până la douăzeci de ani / ți se tot spune asta, // spaima de fericire se instaurează / definitiv, mână-n mână, / cu spaima de păcat. // din clipa aceea greșești tot mai des. / nu că ai vrea să fii mai fericit, / ci pentru că, străduindu-te să fii mai puțin fericit, / devii tot mai păcătos…” („când afli, aproape din leagăn”).

Textul poematic aflat la pagina douăzeci și doi e echivalentul vag ilogic al unei „lacustre” bacoviene contemporane. Iar dacă nu am fost convinși, putem reveni: „am închis și-am zăvorât cum nu se putea mai bine. / totuși, pe sub ușă mi s-a părut că se prelinge înăuntru / un fir subțire din lumina veștedă de pe hol. / să pun acolo un cearceaf ud, s-o oprească de tot? / să dau drumul la gaz s-o usuce? / să mă îngrop în pat cu șapte perne deasupra? / pentru că-i crăciunul și ar trebui să dorm / și eu în sfârșit după poftă. / mult? foarte mult. cât de mult? toate aceste zile / în care, dacă n-am să dorm îndeajuns, / mă voi trezi”. Toate acestea sunt efectele „micului porcec” – un poem precum „Clope” continuă odiseea demult începută, cu ciudate întoarceri către zone imemoriale – „cântec de leagăn”. Exemplificări: „Clope, care e ciuca bătăilor încă de mic, visează acum, în prag de optsprezece ani, că, de îndată ce își va obține majoratul, va dovedi că de fapt este un bărbat puternic, foarte puternic. Tremurând, își fixează gâza cu o severitate aproape duioasă. Mâine va face primul său gest de maturitate: își va executa gâza după toate aceste luni chinuitoare în care a ținut-o captivă, pregătind-o cumva zi de zi pentru această ultimă zi mare. Mare”; „Mi-au poruncit: mergi cu noi la biserică duminică de duminică. M-am dus și mi-am pierdut credința. Mi-au poruncit: mergi cu noi la arat, la semănat, la cules. M-am dus, dar aveam două mâini stângi. Hai, du-te și tu la horă cum fac toți copiii de vârsta ta. M-am dus și am căzut la primul dans”.

Acest tablou al ratării timpurii ne va fi condus deja către un turn de fildeș („dacă n-aș fi fost silit să vorbesc”), întrevăzând un chip al omului-înger în destrămare / înger întors („faptul că nu poate dormi ca tot omul, pe spate, / m-a înduioșat până la lacrimi. / pentru că de-a lungul acestor ani / a îndurat toate bolile omenești / și a greșit și s-a lăsat dus în ispită […] n-a putut dormi ca tot omul pe spate / și a fost silit să-și ascundă / cu multă grijă aripile și de asta / a umblat mai tot timpul înfofolit”), aflat în așteptarea clipei magice, a revelației, ce nu va aduce (pentru a câta oară?) decât un dublu sentiment de inutilitate-deziluzie. Altfel, meditativ, vag, o undă de speranță vine dinspre celebrul pariu a lui Blaise Pascal posibil în „lumea asta”, dar rescris de poet în aceleași granițe ale unui Ieud – azil: „cei care cred sunt mai frumoși, chiar dacă / de sus nu le răspunde nimeni. / cei care cred sunt mai liberi, chiar dacă / de sus nu le răspunde nimeni. / cei care cred sunt mai împliniți, / chiar dacă de sus nu le răspunde nimeni”.

Inevitabil, revin, totul se învârte în jurul „micului porcec” și a spațiului natal, cartea presupunând și non-sensurile unor drumuri ce vor fi ratate, creatorul refuzându-și implicit creația („până la doi-trei ani, îngerul tău”, „dumnezeule, e deja nouă dimineața și e mâine”), în timp ce, în prezent, copilul rămâne întrupat ca stare continuu agonică a relațiilor dintre cei ce nu au reușit să se cunoască: „copilul nostru se pregătește de război, / deși la noi e pace de șaizeci de ani. / și-a pus pe cap o cască cât toate zilele / și-n picioare niște șenile, nu alta. // în timp ce măsoară camera cu pași rari, / caută spre noi ca spre doi străini. / nu-i nevoie să poartă armă ca să ne dăm seama / că înăuntrul lui războiul a și început. // e doar un copil și se joacă, spui tu. / dar dac-ai vedea cum te fulgeră de sub cască, / n-ai mai zice așa. / parcă seara, când tropăie spre culcare, / ar mărșălui deja prin tranșee”. Încă un volum despre înăuntru / afară, dar parcă mai mult despre… înăuntru.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s