George Achim – „Dulcețuri din fructe târzii de pădure”

George Achim – „Dulcețuri din fructe târzii de pădure”

 

Trecând în revistă „atitudinile critice” însumate undeva către finele cărții, dar și diferitele păreri dospite arareori oportun sub semnul internetului, consider că cel care a avut știința de a se apropia cel mai nimerit de „finele dulcețuri” ale lui George Achim rămâne Ion Pop. Inventariind mijloacele stilistice pe care autorul le folosește în a crea o lume a voluptăților diafane, Ion Pop punctează ineditul portretisticii neobișnuite a „personajelor”. Mai precis, aflăm cum autorul „se folosește de autori interpuși care preiau evocarea întărindu-i accentul de autenticitate, însă nu uită nicio clipă că propune o convenție la edificarea căreia suntem invitați să participăm, cu uneltele și tehnicile de lucru expuse la vedere. Așa se face că, în plină desfășurare a discursului descriptiv-confesiv ori obiectivat în vocea «actorilor» săi, poetul se deconspiră ca «auctorială instanță», intră în dialog cu protagoniștii, le înregistrează, din când în când replicile, amestecă de cele mai multe ori într-un dozaj echilibrat, limbajul lor autentic țărănesc cu cel modern, actual, detașat, care este al său, în calitate de autor”.

Toate rândurile de mai sus sunt perfect justificate de cel de-al doilea ciclu al poemelor prezente în cartea apărută la Editura „Brumar” – „Dulcețuri din fructe târzii de pădure”, de George Achim. „Marmația” prezintă o lume aparte, o lume încremenită parcă în amintire, e asemenea unui muzeu în aer liber, ai cărei protagoniști recompun un arbore genealogic cu finalitate în alegorie. Aici, personajele sunt din cele mai diverse, se mișcă și își vorbesc credibil, animând sub cuvenite măsuri imaginea unei provincii imperiale. În „Marmația” însuși discursul liric cunoaște o altă frazare, apropiindu-se de evenimențial. Chipul tatălui, al mamei (probabil!), străbunica, moșul Nicolae, baba Ilca ori unchiul Mitru, cât și străbunicul Todor ori Moș Simion – stră-strămoșul vestit datorită „ceterii și horitului”, Victoruț Hossu (vărul bun al bunicului), dar și imaginea Ilenei sunt dimpreună mărci constante ale unei proiecții inedite către un trecut în parte re-inventat.

Plecând dinspre aceste realități, așadar oarecum de-a-ndoaselea, dragi și explicite mi-au fost cele rostite de străbunica Ana, cuvinte ce înlesnesc o legătură firească cu prima parte a volumului („Minunile vin înainte de înserare”): „să  fie o seară de iulie și bineînțeles ograda să miroase-a sulfină – și-mi zice deodată ciudat și / oarecum aspru: ai inima moale ca noi, Lăzărenii, băiete, oare ce s-o alege de tine? / că iute se topește la frumos și la dulce…” („Achim Ana, născută Lazăr”).

„Minunile vin înainte de înserare” adună bucuriile în parte livrești ale unui spirit înalt, ce își consimte propria existență într-o intertextualitate ale cărei resorturi rămân a fi descoperite odată cu frenezia simțurilor ce transcend realitatea. Imaginarul lui George Achim deschide sonorități armonice specifice muzicii preclasice; lectura primei părți a volumului său ar putea să echivaleze cu o audiție shuffle on fie a „Anotimpurilor” lui Vivaldi, fie a „Concertelor brandenburgice”. Inedită este alăturarea unor asemenea structuri armonice înalte surâsului (vag) parodic postmodern, George Achim apropiindu-se (nu o dată!) de Mircea Cărtărescu: „Ea este o liană prelungă. Doarme împletită pe trupul lui. / În somn i se mulează fremătătoare pe suflet. Somnul ei e constelat cu diamante. / Ea este un pinguin alb. Când e fericită își leapădă dezinvoltă penele moi / și se înfășoară cu o fundă imensă de mătase aurie. La mulți ani, mon amour, / iată cadoul meu pentru tine…” („Mic inventar de clipe sublime”). Volumul se deschide de altfel cu un ton liniștit, menit a te invita în spațiul unor irizări melancolice, în parte reflexive. Ea (fie imaginea iubitei, fie întruchipare a artei perfecte) vine dinspre esplanada de ceață, având drept atribute un pardesiu rose-fraise, un trup gracil, flori de gheață în păr, dar și dorința de a cerca sonurile difuze ale unui pian. Tonurile minunate compun mirarea, suprem edificiu al atitudinii poetice, cu rol de a „decortica” ciudata logică a „întâmplărilor diurne”. Prin urmare, devenim părtașii unor echivalențe neviabile în granițele altor „ani”. Cuplul alunecă-n… eboșare („Toate acestea însă țin de istoria fastă a clipei de-acum, pentru că mâine nici unul dintre noi / nu știe ce poate urma, poate eboșa-n cărbune negru-antracit a abia întrezăritului infern personal, frisonant și abulic”) deoarece luciditatea e „doar o inconfundabilă stare / grețoasă, o amară umoare verzuie maculând indecent asfințitul acesta eteric”.

Deși încărcată de neologisme ce vin în special dinspre zona picturalului, poezia lui George Achim nu păcătuiește din pricina inaccesibilității; totuși, într-adevăr, am putea vorbi despre prezența unui registru incantatoriu care va fi condus, fie și pentru scurte momente, către o anarhie a spiritului, către o contra-vorbire în detrimentul a tot ceea ce poartă / purta însemnele consacratului.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s