Revista revistelor ianuarie 2012

Revista revistelor ianuarie 2012

 

Familia

nr.11-12, noiembrie – decembrie 2012

 

“Cultura română  a ironizat din greu câteva lucruri. Pentru că, deși nu avem dimensiuni, măcar de reflexe europene dăm dovadă cam de la începutul secolului trecut”. Editorialul lui Miron Beteg repune în discuție marea problemă a întregii culturi române: lipsa de ancorare veridică în actualitățile culturilor occidentale. De fapt, articolul pleacă de la o scurtă propoziție citită (de domnia sa) într-una din cărțile apărute după 1989 – „Ce cumplită singurătate este Moartea!” Dincolo de pastișa soresciană (va amintiți „Ioana”, sper!), Miron Beteg rămâne de partea celor care sunt în stare a surprinde grotescul situației. „Mă face să zâmbesc faptul că, oricât ne-am chinui, oricât ne-am toci turul pantalonilor pe băncile universităților vestice, pare că nu reușim să temperăm în noi reflexele unei culturi întârziate. Mai mult, bibliografiile spectaculoase, notele de subsol pline de nume pe care nici măcar citi corect nu le știm, nu fac decât să accentueze această senzație. Splendorile culturii nu țin, până la capăt, de o listă de cărți. Poți să scuipi pe jos în timp ce se cântă Verdi, cum poți mânca princiar slănină cu ceapă. Ne grăbim să prindem din urmă Occidentul. […] Cultura nu se face ca o obsesie. Cioran a fost obsedat să scrie perfect în limba franceză. A venit însă și ziua în care a uitat franceza, rămânând doar cu româna lui de la Rășinari. Un popor întreg nu-și poate permite asta. Nu că n-am putea vorbi, toți, ca la Rășinari. Dar niciunul dintre noi n-ar fi putut scrie Schimbarea la față a României”. În tot cazul, rămân de urmărit raționamentele editorialistului, care în marea lor parte par să aibă sensuri concrete și corecte.

Al. Cistelecan se oprește asupra unei cărți cu un aspect insolit, aflată undeva la granița dintre critica criticii și morală. E vorba de „Asupra criticei de azi” de Nicoleta Sălcudeanu; lucrarea își propune să scoată la iveală câteva din ciudățeniile noului (sau mai vechiului) val al criticilor: „Pentru că moravurile critice s-au stricat, axiologia s-a perturbat, liniștea contemplativă și interpretativă s-a transformat în hărmălaie politizată. Criticii sunt dispuși în coterii, fac lucrare de gașcă și absentează de la imparțialitate. Dau note pe necitite și pe simpatii – politice, generaționiste și de altele, de care-or mai fi. E timpul să le-o spună cineva de la obraz că nu se mai poate tolera așa degradațiune”. Ce-o supără cel mai tare pe autoare? Aflăm de la Al. Cistelecan: prostia, conformismult critic, tendința de a fi chic, actualismul demitizant etc. Interesant este că exercițiul domniei sale se întinde implicit și asupra unor nume „clasice”, etalon pentru critica noastră precum Manolescu, Ștefănescu, Negrici.

Mai departe în revistă avem un mix de jazz & blues marca Daniel Vighi, care din păcate nu impresionează prin absolut nimic, urmat de cronica literară la un roman realist bine scris, cu o temă legată de situația nordului Bucovinei din deceniul 4 al veacului trecut („Când ne vom întoarce” de Radu Mareș, cronica fiind semnată Liviu Câmpeanu). Destul de interesantă apoi prezentarea uneia din cărțile ce va mai stârni ample comentarii – „Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între anii 1930 și 1950” de Lucian Boia.

Partea cea mai interesantă a numărului de față se învârte în jurul aniversării lui Mihai Șora, aflat la 95 de ani. Sunt incluse file de amintiri, dar și transcrierea unei mese rotunde (din data de 30 semptembrie 2011, cu prilejul conferinței „Valorile și sensul lor”) la care au luat parte intelectuali de primă mână. Câteva pagini ample aparțin Ioanei Revnic și a sa anchetă „cât de cunoscută este literatura română din Basarabia în România și Europa”. După un studiu destul de elaborat, sunt invitați să răspundă unor întrebări – cheie câteva nume importante din cultura de dincolo de Prut (Gh. Erizanu – directorul Editurii „Cartier”, Eugen Lungu – eseist, critic literar, redactor-șef la editura „ARC”, Mircea V. Ciobanu – eseist, critic literar, redactor-șef la editura „Știința”, fost viceministru al educației în 1999, Valentina Tăzăluanu – critic literar, eseistă, redactor-șef al revistei „Sud-Est Cultural”, Iulian Ciocan  -prozator, redactor – asociat la revista „Contrafort”, jurnalist la Radio Europa Liberă).

Dintre grupajele lirice prezente în revistă, mi-au atras atenția poemele Ligiei Pârvulescu care sunt prețioase când prin firescul conotațiilor, când devin poate prea apropiate de o estetică douămiistă. Voi exemplifica cu „slide”: „globule roșii oase și ceva substanțe active / totul amestecat în vagoanele grele ale noptilor / obișnuitele deraieri de la vis / aluneci te ștergi de sudoare // se schimbă iar sensurile / dansul reîncepe de cealaltă parte cu / aceleași personaje în plină mizerie fumul și veșnica sticlă de vin / uiți să întinzi mâna să iei să dai banul sau dragostea / rolul e sau nu altul // vezi pielea dincolo de ultima celulă / spatele gol arcuit în fereastră / profilul mișcarea lentă a serii / atingerea caldă a aerului / pornirea bruscă de a distruge // apoi ceața și falduri groase de liniște / din apele nopților ies ființe pe jumătate vii / mișcările lor înnegurate fracturează oglinzile”.

 

 

Poezia

iarnă, 2011

 

Chiar dacă nu este unul dintre numerele cele mai reușite, „Poezia” ne propune ca de obicei o supratemă – legătura dintre poezie și destin. Nu m-aș opri decât asupra câtorva nume. Dintre acestea, m-a surprins plăcut tânărul autor Paul Gorban – „nu fi supărat pe pământul care-ți mănâncă / umbrele. ți le va da înapoi. așa cum drumul / întoarce copilului bicicleta de lemn / și figurile de cretă. așa cum pruncul întoarce / mamei datoria față de moarte. nu fi supărat / pe muierile rele. nimeni nu le ia în seamă / cu adevărat. nici donquijotiștii care / sub poalele lor ca pomii / se-nghesuie la fruct, / nici florile cuminți atârnate la balcoanele blocurilor / ce stau ca niște becuri de veghe și nici / anticarii cu păsări și îngeri de-argint / nu le bagă în seamă adevărul. nu fi supărat / pe pământul care-ți mănâncă umbrele. ți le / va da iarba înapoi. și atunci, toți cei flămânzi / vor veni să mănânce liniștea duhului tău” („liniștea umbrelor”). Poate singurul articol subordonat fericit temei vine tot dinspre estetica romantică germană aplicată. Mai precis, George Popa ne destăinuie „Destinul în viziunea lui Friedrich Holderlin”. Reiese cum în concepția lui Holderlin divinul nu rămâne ceva abscons, ci însuși omul poate fi ceva dumnezeiesc; ne referim, desigur, la acel om care se desprinde de el însuși prin contemplarea și apropierea duioasă de sacru. Aș mai menționa micro-studiul Cristinei Ruse „Cântarea profetului Moise un destin dinainte știut pentru un popor”. Fain de tot este și dialogul cu scriitorul Chiril Covalgi – laureatul din acest an al Premiului pentru traducere și promovare a operei eminesciene în străinătate, decernat pe 15 iunie la Botoșani. În linia firescului, multe s-au axat pe receptarea lui Eminescu: „Literatura română clasică și contemporană a fost de fapt interzisă până la sfârșitul anilor cincizeci. Dar și în anii următori, la Moscova, eram întrebat dacă au fost doi Eminescu – unul, Mihai, tradus la Moscova din românește, și altul, Mihail, tradus de la Chișinău din moldovenește… Multe situații triste ori tragi-comice aș putea povesti despre situația stupidă și anecdotica de atunci…”

 

Poesis

nr.249-251 / 2011

 

„Antologia Orfeu” ne propune poemele „Amintiri” și „Umbra unui om” ale lui Adam Puslojic, „Scrisoare deschisă necititorilor mei” de Daniel Corbu. Radu Voinescu prezintă un nou volum semnat Horia Gârbea care revine către poezie după ani lungi de absență din sfera acesteia. E poate momentul oportun pentru a atrage atenția one more time asupra Editurii „Tracus Arte” care ne surprinde prin volumele publicate de un rafinament aparte. George Vulturescu se ocupă de „Dulcețuri târzii” (G. Achim), volum pe care eu însumi l-am considerat la vremea cuvenită o micro-ontologie a individului. În plus, rămân câteva „detalii tehnice” care ne diferențiază: „Procedeele prin care Marmația din fuioare de vis prinde consistență și devine teritoriu, care crește și se lărgește sub ochii noștri, nu sunt peisajele narcotice, descrierile contemplative de natură și lirismul decadent. G. Achim nu muzeifică nimic, nu drapează decoruri. Este un singur decor aici: o curte de la țară, cu garduri, șoproane, animale în poiată, cu o poartă care dă spre bătătura celorlalți țărani. Însă personajele care umplu acest decor, viabilitatea lor, dau senzația de mișcare, de creștere și descreștere. Notația devine conotație, oralitatea narcotizează versul și-l trece în varii registre discursive: prozaice, lirice, de verset sau proverb”.

 

Ramuri

nr.12, decembrie 2011

 

Meridianele celor de la „Ramuri” sunt asigurate de prezența lui Philippe Dufour, în traducerea și prezentarea Irinei Georgescu. Philippe Dufour este profesor de literatură franceză la Universitatea „Francois Rabelais” din Tours, fiind cunoscut în spațiul francez atât pentru volumul dedicat realismului „Le Realisme. De Balzac a Proust”, cât și pentru studiile asupra lui Flaubert. În revistă este prezent prin câteva fragmente din lucrarea teoretică „Le Roman est un songe”. Sub forma unui „poem al orașului”, mi-a plăcut „Tragedia neantică” a lui Paul Aretzu și am urmărit cu interes prezentările lui Nicolae Coande legate de „Julian Barnes – Nimicul de temut” și „Răzvan Petrescu – Rubato”. Interviul Mirelei Giodea îl are în centru pe Dan Perjovschi. În chip evident, arta rămâne un teritoriu fantastic liber, unde chiar găsești o motivație să trăiești, un teritoriu unde nu trebuie să urmărești neapărat detaliile până la ultimele lor efecte, cât mai ales să surprinzi acea linie inefabilă capabilă de a te propulsa într-un estetic pur. Răspunsurile vin cu o noșalanță de invidiat, Dan Perjovschi se dovedește a fi un căutător al lucrurilor frumoase și prin cuvânt; spirit liber, își admite propriile neputințe, își discerne propriile drepturi, își „propune” propriile jocuri. Mi-a plăcut și pagina de poezie propusă de Calistrat Costin și Petruț Pârvescu. Rețin de la ultimul: „în fața casei / înjugați / doi boi albi / păscuseră iarba / când am ieșit în prag / oamenii își luaseră căciulile din cap // în rest / totul a fost bine / numai tata / când a plecat / puțin cam trist / mi-a pus în mână / doi bănuți de argint!” („starea stărilor sau tata puțin cam trist”). Dacă nu văd neapărat rostul așezării în a treia pagină a notelor de jurnal marca Gabriel Dimisianu (firește, multe ar putea fi explicațiile pentru o asemenea alegere dar…), m-au interesat „Pana și computerul” lui Adrian Popescu, dar mai ales calculele lui Nichita Danilov cu privire la șansele reale pe care le are Mircea Cărtărescu să primească Nobelul. Înclin să fiu atât de subiectiv și pueril, încât voi spune că s-a vorbit atât de mult despre acest premiu asociat numelui lui Cărtărescu, se așteaptă de atât de mulți ani o recunoaștere a literaturii noastre de „dincolo”, încât, personal, consider că toate acestea nici nu mai contează. Îmi doresc mai degrabă studii serioase despre opera postmodernului Cărtărescu, îmi doresc ca același Cărtărescu să revină din ce în ce mai des pe piață cu cărțile de odinioară și nu cu micile afaceri pe care cei de la Humanitas știu atât de bine să le vândă! De ce nu, îmi doresc o selecție Cărtărescu cu poeme recitate de nume mari ale teatrului nostru, o mai coerentă lansare a e-bookurilor domniei sale, și tot așa. Pe scurt, un Cărtărescu mai credibil. Dacă-o fi să vină și nenorocitul ăla de Nobel, îl voi aminti pe undeva, cândva!

 

Orizont

nr.12 / 2011

 

„Orizontul” vine adesea surprize dintre cele mai plăcute. Recunosc, dacă nu mă înșală memoria, am ratat numărul precedent dar am descoperit acum continuarea unui interviu cu Lindsay Waters. Am luat aminte – „În acest moment are loc o renaștere a filosofiei americane de limbă engleză. Cel mai important filosof de limbă engleză din lume, John Mc Dowell, predă la Pittsburg și lucrează cu Robert Brandom, fost stundet al lui Rorty. Cărțile le sunt foarte citite în Europa […] În filosofia americană se credea că există o ruptură între filosofia continentală și cea analitică. Cei pe care îi publicam erau de părere că putem renunța cu totul la această distincție, întrucât cele mai bune exemple de filosofie continentală au contribuit în mod direct de dezvoltarea filosofiei analitice”.

Continuă, printre altele, firul unui documentar mai puțin cunoscut despre Mircea Eliade în prezentarea aceluiași neobosit Mircea Handoca. Ancheta revistei ne îngăduie o grimasă amară: „De la criza economică la criza literaturii. De care vă este teamă mai mult?”  Răspund: Vasile Bogdan, Constantin Buiciuc, Ilie Chelariu, Dan Negrescu, Laurențiu Nistorescu, Lucian P. Petrescu, Lucian Scurtu.

 

   LecTop

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s