Dan Petrusca – Note despre un avatar la Curtea-Veche

Note despre un avatar la Curtea-Veche

 

Mi-am tot plănuit de ceva timp să scriu despre unul dintre autorii a cărui poezie mi-a atras atenția încă de la apariția (cronologic destul de tardivă!) primului său volum, aceasta întâmplându-se prin 2005-2006. Admit, surpriza a fost la vremea aceea una destul de însemnată: îl știam cu mult timp înainte, în haina profesorului dedicat, care scormonea printre judecățile elevilor săi, provocându-i adesea la un dialog cât se poate de autentic, ce pleca dinspre ironie și poposea într-un registru al concluziilor sobre. Ulterior, oarecum legat de această perspectivă, nu am perceput apariția volumului „Poezia îmi stătea pe genunchi” drept o victorie care să iasă din granița firescului – aveam să aflu că cele două posturi se completau fericit reciproc!

Volumului abia menționat îi vor urma fără grabă alte două cărți de un lirism aparte, al cărui nucleu voi îndrăzni să îl surprind. Aș dori să îi contrazic încă din start pe cei care au văzut în amintitul triptic – „Poezia îmi stătea pe genunchi”, „Toate-s cam de pe când”, „Și toate celelalte cuvinte” (abia apărută) – un traseu ascendent. S-a vorbit adesea despre o cizelare a expresiei, despre o re-spațiere tematică. Desigur, în mod evident, fiecare experiență editorială ar fi condamnată să aducă cu sine ceva nou, care să te facă să remontezi discursul. Ei bine, de data aceasta mizez pe convingerea că nu am cum greși: poezia lui Dan Petrușcă are de la început structura unui monolit care, deschizându-se după legi proprii, te surprinde prin generozități stilistice rar întâlnite. Așadar, aș cataloga-o drept „o poezie de atmosferă” ce inițializează un tărâm de poveste. Iar dacă adevăratele povești surprind prin ineditul secvențelor epice, inedit dublat de un miraculos generos ori alte elemente specifice, de această dată povestea are mai degrabă rolul de a-și păstra caracterul înalt inițiatic – în arta pură a expresiei. Dan Petrușcă poate fi lesne enumerat alături de cei care deja se regăsesc în afara dorinței de a experimenta pe tărâmul sacru al literaturii. După cum lesne sper că se va observa, cele trei „hagialâcuri” compun mai degrabă o mentalitate cu „specific levantin” ce îngăduie doar secvențial și epidermic inserții care reclamă prezența elementelor de modernitate. Deși întâlnim / auzim uneori neologisme dintre cele mai apoetice – „spam”, „trash”, „messenger”, „dvd”, „google”, „hard”, „facebook” – acestea nu au decât rolul de a-l îndepărta de esență pe cititorul neatent, încastrat în semantica verbelor. De ce nu, mi-l imaginez pe Dan Petrușcă invitat la masa „Crailor de Curtea-Veche”, un boem prin insidioasele răstălmăciri ale sentimentului de iubire. Ca o paranteză, mi-am permis chiar să re-lecturez o parte din poeziile volumelor pe o muzica inedită, cea a albumului „Bazar” semnat de Formația Trei Parale (grupează tineri orăşeni atraşi de muzica veche specifică spaţiului carpatic, alăturând muzicii tradiţionale româneşti şi pe cele ale altor popoare ce trăiesc aici). Și dacă tot m-am lăsat furat de posibile conexiuni, ar fi onorant să amintesc că cele trei volume sunt ilustrate de lucrările lui Mihai Chiuaru, devenind în sine niște mici artefacte. Iată de ce, printre multe altele, am tot amânat să scriu despre Dan Petrușcă! – un discurs complex care și-a disciplinat capacitatea de „a ne trăi”. De altfel, întregul edificiu poate fi în cuvenită măsură echivalat cu o artă poetică; amanta într-atât de clamată de versul autorului e poezia însăși, starea de grație. Atributele acesteia se situează anume într-o serie depreciativă – parșivă, imorală, incestuosă, languroasă, capricioasă – însemnele unei lumi întoarse. Cât timp orașul „rămâne în afara memoriei”, tonuri în parte cantabile combină inedit strigăte din vechime cu frânturi de monodie bizantină – „Și te iubeam răsăritean / și cu sutană de satan / jucat la zaruri cu un înger / pe brânci suit în turle sânger // și te-adunam floral în cuget / pândit de carne și de muget / de țâțe coapse să te scuturi / de-atâtea zeci de mii de fluturi / care-mi zboară pe sub pântec / lasciv cu zoaie și descântec / și sudui când mă rog în lanțuri / legat și leneș prin Bizanțuri…” („Și te iubeam răsăritean”), „Doamne trebuia să dorm ferice / având gândirea apendice / să nu fi fost genunchi și poale / […] / aș fi rămas în sihăstrie / nici moartea azi să nu mă știe” („Trebuia să dorm ferice”).

Cel de-al treilea volum începe cu un poem rostit sub forma unui ultimatum: „…și-ar trebui să mai știi că discursul / e deja pieziș și eclectic / că lirismul s-a convertit / s-a degradat în epic / iar dinții frumoși ai zeițelor au carii // și că trebuie să trăim cu barbarii” („Trebuie să trăim cu barbarii”). Mimând oscilarea între oraș (care adesea poartă însemnele urbei prăfuite, cu iz rar bacovian) și tărâmul de poveste – „Să rămân să ies din poveste” – Dan Petrușcă ne împărtășește suprema „Metamorfoză”: „Cartea în care voiam să te-nchid / e asemenea unui perete / puțin scorojit și nu-mi amintește / nici de turle nici de minarete / însă uneori pare mai mult / o piramidă / alteori o sferă / sau un zid chinezesc / văzut tocmai din spațiul extraterestru / unde nu demult călăream comete / strunite de coamă / în buiestru // un fel de cavou inutil / sau un ou / ceva semănând oarecum cu un mall / sau cu o biserică bine închisă // iar tu înăuntru erai o proscrisă / când la răsărit la apus te dezbrăcai / plină de har / în oglindă sau altar / apoi dinadins / ca și cum în globuri de sticlă ar fi nins / făceai o piruetă / plecând mai întâi revenind / în lumea concretă / chiar atunci când icoane surâd / atât de frumos și de hâd / până când suflarea / ți se preface într-o lumină străină / trupul în cuvinte ți se preface / în carte / și mă scapi de la moarte”. Introspecția joacă până la capăt rolul confesiunii asumate, de-a lungul căreia „ceea ce stârnește interesul imediat […] e «partitura» unui eros al simțurilor, al trăirilor incandescente «la vedere», o coborâre în infernul trupului sau în trupul ca infern. În aparență, totul e trup, trup, trup. Repetiția e interminabilă. În adâncime, însă, numele iubirii e cel al cântului. O încântare și o plăcere a simțurilor. Dar nu e vorba de vreo nuanță epicuriană a plăcerii; deslușim în înțelesul aluziv al versurilor, plăcerea ca supraviețuire, plăcere ce vine din raportul «mișcărilor» și din analogia acestora. Fără devenire, fără scop. […] Poetul e un narcisist care își confirmă constant sinele”- Gheorghe Iorga, – comentariu ce își păstrează din plin actualitatea.

Pe de altă parte, textele ne aduc aminte de papirusurile din vechime; într-un mod misterios, puzzle-ul se întregește sub „ochii rostirii”. Evident, tocmai pentru că probează deopotrivă accente manieriste ori postmoderne (paradoxală dar fericită asociere!), – alții putând descoperi riguros sintagme reconvertite din imaginarul lui Nichita Stănescu, Lucian Blaga și chiar Cărtărescu (pentru ultimul aș alege „Așa cum e” vs. „O motocicletă parcată sub stele”) -, aș atenționa asupra intertextualității pe care o presupune lectura lui Dan Pestrușcă. Rămâne, așadar, o poezie a formelor înalte, deopotrivă vizuală, auditivă, etc. – o poezie ce antrenează simțurile pentru purificare, frumusețe, iubire și care se va autodezvălui „Într-o zi”. Și toate celelalte cuvinte devin spațiul acelei povești ce nu-și va conjuga niciodată existența: „Ordine ritm și oarecum bezmetic / cât se poate pe-nțeles și ermetic / mai puțin zgomotos și-aproape muzical / câteodată mă fac atemporal / părăsesc naibii computerul cluburi de noapte / […] / și mă las purtat de vorba ei prefăcută / care mă-nhață / până când istorisirea-mi ține loc de viață // de la persanii Ahemenizi Sasanizi și până la / Abassizi să zicem sau înțeleptul arab Masudi / poveste în poveste din poveste se răspândi / și-atunci mi-am închipuit că trebuie / să spun și eu / sau să scriu un fel de balade / să așez vreme și locuri în acolade / întors și destul de adormit în Levant / ziua tată să fiu și seara amant / ea să mă povestească noapte de noapte…”

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s