Ioan Burlacu – tempere vechi, alte cuvinte…

Ioan Burlacu – tempere vechi, alte cuvinte…

 

Volumul de poeme semnat de Ioan Burlacu constituie una dintre surprizele cele mai frumoase ale începutului de an 2012. Apărută în condiții grafice de excepție la Editura „Vicovia”, primind fericit în paginile sale o mică parte din grafica lui Dragoș Burlacu – fiul scriitorului -, despre cartea ce mi-o doresc a o prezenta aici aveam să rostesc mai multe cuvinte admirative chiar înainte de apariția ei fizică, încercând astfel inedita postură a unui prooroc neînsemnat. Ce-i drept, urmărind aparițiile literare din revistele de cultură – să nu uităm grupajul debutului din „Ateneu” – am descoperit la Ioan Burlacu o sensibilitate ce își va întregi ființarea și prin intermediul poeziei. Cunoscut mai întâi de toate drept un plastician cu state vechi în peisajul contemporan, mulți din cei care-i vor citi cartea vor crâcni ici-colo, căutând micile imperfecțiuni stilistice, aducându-le în față, jucând rolul unor moraliști de duzină care par a nu înțelege că, până la urmă, clipa prezentului nu conjugă doar vieți dedicate unui singur domeniu, și că, uneori, își poate permite luxul de a invita într-același loc mai multe disponibilități / abilități. Ce-i drept, în varii alte cazuri, la rândul meu nu am înțeles nici în ruptul capului cum importanți oameni de teatru / muzică / film au căzut în capcana celor ce se încred prea mult (fără acoperire!) în posibilitățile de căutare… a perfecțiunii într-o altă artă decât aceea în care s-au afirmat. Să fie clar, nu e și cazul lui Ioan Burlacu!

Pictorul nu-l exclude nici pe departe pe scriitor, în timp ce poetul antologhează chiar de la primul volum maniere inedite de refacere a unui univers ce respiră grație unor intervale care compun pas cu pas, din ce în ce mai credibil, de la prima pagină până la ultima, substanța poetică.

De multe ori, grație bogăției cromatice ce aglomerează textele, se obține un efect voit de disipare a contururilor exacte, experimentarea cuvântului-culoare fiind în sine un artificiu doar de moment pentru a demara într-o lume guvernată de planuri armonice. Devine evidență faptul că mirajul trecutului e rost al prezentului – „Umbra mea se amestecă / în frigul întunecat al umbrei copacilor // voi intra într-un carnaval / fără a deține o singură mască // duc dorul unui fragment al meu / unei respirații anterioare / unei fotografii de demult / acum doar dejavu-urile îmi amintesc de mine // fizic sunt aici încerc să mă reamintesc / mâna cu care scriu ia forma propriilor cuvinte!” („deja vue”), un prezent invadat de oniric, de himera macedonskiană care își face cu greu loc printre muzele vip-erate din „Mîzgălandia” – „visam eviscerând psihoze balcanice / limfe grele / îmbâcsiri stângace / akaemuri / strigate de Munch / și mă am așa poet douămiist / cu amintiri din anii optzeci / internet vitamine lentile adaptabile muze vip-erate / librării Selgros multvisate atunci / revelații media” („tatăl risipitor”). Poezia însăși devine drum extatic, o forță incluzivă care topește însemnele cotidianului și acaparează ființa: „Resfir paginile astea cu tot ce exist / filă cu filă și literă / încerc să mă caut ca și cum nu aș fi implicat / resfir întâmplările care există cu mine / desprăfuiesc cu pămătuful luminii / vreau să le văd de-a doua oară / mângâindu-le blick-ul // mă dezbrac / mă desatur / de unele mă dezic acum / sunt doar un om…” („ca și cum”).

Nu cred că poeziei lui Ioan Burlacu îi trebuie atașată o etichetă; cu greu o văd adunându-se în datele unui curent / tendințe, chiar dacă, la o adică, ar părea mai apropiată de „neo-simbolism”; după cum afirmam, bogăția cromatică rămâne cu totul remarcabilă, imaginile auditive împletindu-se fericit cu ceea ce înregistrează ochiul întors către propria-i interioritate, conducându-și cititorul către sinestezii surprinzătoare. Un mic exemplu: „Colajul părea o minisimfonie yellow-paint / străluminând peretele nordic / erau doar alburi galben de crom și siena / ca niște prafuri solare mânate de vânt / acril acareturi tempere vechi / și clei de pește în caldele zemuri / zăcând // ascuns în necunoscut / străbătea în surdină un sunet / spiritul venea dinspre ziua cu soare în aripi / rămasă la fereastră de atunci / în loc de perete // într-o câinoasă înserare auzind de el / o muză se oprise pe verticalele de fildeș / nu știu ce să fac de atunci să nu se piardă / îmi e frică să  nu se întoarcă ziua aceea” („yelow paint”).

Cuvântul poetic își generează intertextul; o poezie precum „scriu tăind liniar” ar trebui citită cu exemplul lui Arghezi în minte, pentru ca „pe strada Bacovia” să fie o replică inedită la stanțele bacoviene. Dintre poemele dedicate unor personalități ale urbei, îl consider drept cel mai reușit pe cel care recuperează memoria lui Gh. Velea. Portretul e perfect, are darul de a da viață: „Te-ai întors / în corpul tău cu orbite concave și oase albite / de trecerea prin tunelul ce duce / naiba știe unde! // ce frumoși sunteți voi băieți / sunau vorbele lui ca dintr-o altă lume / straiele albe erau din lumină croite // de ce nu vin cuvintele bădie / de ce nu pot termina / uimirea reîntoarcerii tale… îmi spuneam / voi fi mai sărac cu un om / și tresar pe hol în dreptul ușii / prin care mă privește din icoana oglinzii / chipul tău Oblomov și paharul de vin / cu mâinile privirii cuprindeai / când sunetul lupilor se întețea vuind / cu pânzele întinse bădie și pensulele roase / spre alte peisaje luncane berzunte / ai plecat // mușcata a inimii vei rămâne / al tău dintotdeauna / Ioan pictor de duminică!” („pictor de duminică”). „Ploaia invizibilă” este un alt text de o sensibilitate ieșită din comun, text prilejuit de amintirea tatălui. Poetul nu pactizează însă doar cu aceste registre: rareori textele presupun și un recuperabil sentiment parodic / (auto)ironic – cel puțin așa am citit „vederi citadine cu oameni” ori „borsetul cu idealuri”. Alături de altele, un plus al poeziei vine și din disponibilitatea de a sesiza sensurile firii umane în spatele unui palimpsest / puzzle / zgrafitto existențial – „luna din cămară”. Dragă mi-a rămas imaginea autobuzului ce apare de mai multe ori de-a lungul volumului, propunându-se într-o metaforă a vieții asumate chiar dacă „de cele mai multe ori ne alegem / cu pânza jefuită” și chiar dacă dăm peste „aerul prea lung se desface-n felii / amintire cu amintire gând după gând” („autobuzul de gânduri”).

Din fericire, fie și la primul volum, poezia lui Ioan Burlacu nu e doar o promisiune. Exceptând fireasca lipsă a „tensiunii lirice” din două – trei texte, trecând chiar și peste unele mici și nevinovate supra-estimări stilistice, Ioan Burlacu ne apare încă de pe acum drept un poet de forță, o voce ce demonstrează încă o dată legătura indisolubilă dintre arte, legătură pe care cu întreită forță a susținut-o vreme îndelungată.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s