George Chiriac – frica circulă prin subteran

frica circulă prin subteran

 

„Anticariatul de noapte” îmi era cunoscut de pe internet. De acolo am reușit să mă aprovizionez cu unele din volumele pe care la vremea cuvenită fie nu le găsisem, fie erau echivalentele unor mici comori -din punct de vedere financiar. Omul din spate îmi păruse la început doar un tânăr care se înhămase cu prea mult avânt la o treabă ce va fi fost dejucată de vremurile potrivnice pentru literatură și dragoste de carte. Ulterior, aveam să-l reîntâlnesc nu doar în ipostaza boemă de anticar / student, dar și în aceea a debutantului cu poezie în revistele de cultură. Va fi însă Casa de pariuri literare cea care mi-a înlesnit adevărata „recuperare” a tânărului poet George Chiriac, aflat editorial la prima aventură, postură prilejuită de apariția ineditului volum de versuri „frica circulă prin subteran”. Bucurându-se de o grafică (coperta!) ce întregește în chipul cel mai fericit substanța poemelor, fără a propune puncte de reper pentru un eventual cititor mai puțin avizat, așadar fără prefață ori postfață (opțiune, în opinia mea, fericită), cartea în discuție ne propune direct, fără prea multe artificii, porți de intrare către ținuturi la granița dintre modern – postmodern, însă dezvoltând aproape paradoxal imagini de un suprarealism tulburător. Cu certitudine, ceea ce merită afirmat încă de la început rămâne faptul că poezia lui George Chiriac nu e nici pe departe interesată de vreo pastișă; filonul liric cel mai profund trece către suprafață odată cu experimentarea însăși a poeziei, gândită ca un excurs prin bolgii dantești retrasate cu uneltele contemporaneității.

„frica circulă prin subteran” e cartea care îți vorbește despre imposibilitatea de a-ți conjuga prezența în limitele firescului. E poate pentru prima dată când am convingerea că o poezie a interioarelor și-ar multiplica înțelesurile dacă ar fi citită doar cu voce tare, hotărât, devenind astfel ea însăși semn al lipsei de orizont, plus incantație ritualică. Uneori, dacă nu ești atent, versul lui George Chiriac pare a fi un simplu joc de copii. E și cazul unui poem precum „sapă o groapă sapă o groapă”; structurile repetitive devin cu mult mai mult decât o asumare ludică și inconștientă a câmpului semantic al morții. Din păcate pentru ființa umană, din fericire pentru soluția găsită de autor, poezia propusă parcurge un drum ce nu cunoaște decât un singur sens. Nu contemplăm o „tragedie a veacurilor” ci spaima terifiantă a clipei prezente care ne suflă în ceafă odată cu fiecare rostire, cu fiecare vers. Lumea nu pare a echivala decât cel mult cu suma unor halte care la rândul lor conduc ființa către punctul zero. Într-adevăr, ne întoarcem de șapte ori – a se remarca numărul magic – cu fața către cimitirul Bellu, preumblarea fiind în fapt o cale-ntoarsă, un drum dinspre minus începuturi. Tonul poeziilor este mai degrabă confesiv, îmbrăcând uneori haina aducerii-aminte. Pronumele de persoana a doua singular, prezent destul de des în texte, poate fi semn deopotrivă al unei prezențe feminine cât și al propriului sine, marcă a unui clivaj comportamental-lingvistic.

Cimitirul Bellu devine tocmai simbol al tărâmului protector pentru o ordine inversată. Firescul aici vine din legătura indisolubilă dintre cei care se află deja „în interior” și cei care vor urma să ajungă la capăt de drum. Poezia e deopotrivă și o poezie a simbolurilor: sticla spartă, ciorapii mov, apa etc. devin semne prevestitoare ale trecerii în „ființa de după”. De multe ori chipurile ce apar sunt cele ale unor personaje celebre, fie reale, fie cu o existență girată doar de paginile de literatură. Una peste alta, lumea autorului e o stranie combinație dintre „Alice în țara minunilor”, Londra întunecată a lui Jack Spintecătorul ori Edward Scissorhands, lumea cântecelor post-punk etc. Evident, nu este însă o lume lipsită de sens! Ba mai mult, suntem atenționați indirect, odată cu prima oprire la cimitirul Bellu – „leneveam amândoi pe băncuța de lemn / fragilă și plină de licheni verzui / ea are o cutie muzicală o învelește / în puloverul negru ca și cum cineva ar vrea / să i-o fure frica se resoarbe / înăuntru ca un câine / adormit în mijlocul frunzelor // ferește-te frica vine frica revine în cutiile negre cu / repeziciune” („prima sosire la bellu”) – , pentru ca ulterior să înțelegem cum „în orașul acesta oamenii / sunt legați / de cabluri lungi și negre / se pot intersecta hai să tăiem hai / să smulgem miezul / nopții aici șapte iepuri albi își ascut / foarfecii un dric / s-a oprit la semafor văd bătrâni / care se uită pe stradă după monede // uneori treci prin față pe la bellu / cablul tău știe drumul / e ca un câine pentru orbi / credincios și bezmetic și rătăcitor nu / te poți abține ceva te trage / înăuntru…” („a treia sosire la bellu”). Certitudinea predestinării are în background o atmosferă sumbră, apăsătoare („fetița aleargă cu o mască / de gaze pe chip are ochi roșii / e liniște / cu adevărat liniște nu poți / dormi te sufoci în somn gura ți se umple / de insecte lungi și verzi fugi // cineva / se recunoaște / într-o / cadă murdară / crăpăturile pielii tale – adevărate branhii / unde sunt cei care trag fermoarele / și se face întuneric în sac / unde sunt cei care îți / pun la degetele de la picioare / o plăcuță metalică cu numele tău / unde sunt câinii imenși / îmbrăcați în paltoane negre / care te conduc într-un cimitir de câini”) ori se ascunde în spatele unor glume ce frizează grotescul – „care e asemănarea între kurt cobain și michelangelo? / amândoi au pictat tavanul folosindu-și creierul…” („cine se plimbă pe gheață”).

Volumul lui George Chiriac nu propune neapărat mai multe subiecte ori perspective; această atitudine nu provine dintr-o ineficiență „artistică”, ci mizează din start totul pe forța unei singure idei cu valoare de (supra)temă. Poezia tânărului autor mi-a adus aminte de peliculele clasice horror, revăzute acum frame cu frame, eventual procesate în tehnici sepia. Evident altfel, discursul poetic marca George Chiriac se anunță a fi unul de durată, chiar dacă personal nu aștept nici pe departe o continuare de tipul reloaded! Iar până la un al doilea volum, voi avea grijă ca nu toți din orașul meu să se bată cu perne – „poartă eșarfe la gură / pijamale cenușii până-n pământ / fulgii se ridică în aer / nicio pernă nu mă poate atinge // văd cum lipești etichete cu cap de mort pe / sticle de otravă // cunosc acea dorință de a omorî pe cineva / dorința de a potrivi perna pe față” („când toți din orașul meu se bat cu perne”).

 

Marius Manta

Un comentariu Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s