Revista revistelor martie 2012

Revista revistelor martie 2012

 

România literară

2 martie 2012

 

După cum era de așteptat din partea revistelor literare bucureștene, subiectul numărul unu îl constituie / l-a constituit întâlnirea de la Ateneu, dintre Amos Oz, prezent în România pentru a doua oară, și editorul său, Gabriel Liiceanu. Din motive obiective, nu voi enumera toate aceste articole ce se opresc asupra „subiectului”. Din păcate pentru cei prezenți în sală, dialogul pare a fi fost mai mult unul plat, o suită de replici ce nu s-au regăsit pe coordonatele polemicii – doi intelectuali aflați pe direcții diferite, ce au dovedit oarecum paradoxal că nu au multe subiecte în comun. Ceva mai interesant, mai cordial, la urma urmelor mai firești au fost răspunsurile oferite de același Amos Oz în paginile „României literare”, intervievat fiind de Ana Chirițoiu. Extrag de aici: „Motivația prioritară a angajamentului meu politic o constituie furia. Când sunt furios pe poporul meu sau pe guvernul meu, scriu un articol sau un eseu, ies în public sau dau un interviu și iau măsuri politice”; „Nu văd nicio legătură între așa-numita Primăvară Arabă și mișcarea Occupy Wall-Street din America. De fapt, nu sunt deloc sigur că a existat o Primăvară Arabă. În unele țări arabe nu suntem deloc martorii unei primăveri, ci ai unei ierni islamice”.

Am apreciat în paginile numărului curent fragmentul substanțial din nuvela „Când lumea era întreagă” de Varujan Vosganian, text ce reușește aproape magic ca plecând dinspre lumea de jos a cerșetorilor, a „celor fără de speranță”, să își conducă cititorul către sensul artei, către spectacolul asigurat de catharsis.

Revenirea lui Nicolae Manolescu în editorialul său la propria Istorie, redefinirea unor perspective, noile precizări – (explicații) îl așază mai degrabă într-o jenantă, continuă postură explicativă de care nu cred că avea nevoie. În schimb, Alex. Ștefănescu pare cu siguranță ancorat destul de bine în fenomenul literar al ultimei perioade; domnia sa face adesea parte din rara pătură a criticilor care nu se află în căutarea unui subiect, nici nu și-l fabrică. Printr-o alchimie ale cărei legi nu am cum le cerceta, punctează fericit „chestiuni” nevăzute de alții, e pe contra-sens. De această dată e interesat de felul în care figura hristică a lui Marian Munteanu (cel din Piață…) e percepută odată cu publicarea „Folclorul detenției. Formele privării de libertate în literatura poporană”. Rețin pentru cititorul acestei rubrici: „Să nu ne închipuim că Marian Munteanu și-a umplut cartea de declarații patetice pe tema atașamentului său față de cultura țării în care s-a născut. Este vorba de un studiu etnologic savant, bazat pe o vastă documentație și de o antologie de texte folclorice alese, transcrise și ordonate cu competență. Ca să nu mai vorbim de aparatul critic, în special de glosarul care adaugă volumului o remarcabilă valoarea lexicografică”.

Cosmin Ciotloș realizează o cronică volumului lui Gabriel Chifu „însemnări din ținutul misterios”; deși încă din start îi mustră pe cei care s-au referit (în cele câteva luni ce au trecut de la apariția sa) la volumul în discuție, făcând uz de o critică „descriptivă”… și-atât, nici domnia sa nu reușește prea mult. De acord, sunt de acord: ținutul rămas pentru mulți în sfera misterului ar putea fi chiar trupul, mărturisit de o carte interesată să dea măsuri pentru fragilitatea, oboseala și durerile ce îl chinuie.

 

Orizont

nr.2, 28 februarie 2012

 

Pe scurt: Nicolae Manolescu în postura de Doctor Honoris Causa al Universității de Vest Timișoara. Interviu Vintilă Mihăilescu – „De fapt ce e antropologia?”. „La foc mărunt”, minunate pagini Livius Ciocârlie. O cronică (Alexandru Ruja) la „N. Steinhardt în evocări”. Poeme de Liviu Ioan Stoiciu. „Despre budism, Cioran și filosofia occidentală” (Ciprian Vălcan în dialog cu Paulo Borges).

Deși ancheta celor de la Orizont ar putea să treacă drept cinică pentru oamenii din zonele afectate de zăpadă, probabil pornind de la zisa – „cine naiba mai e interesat de cultură dintre cei năpăstuiți?” – ne adresăm la rândul nostru întrebarea „ce amintiri vă evocă versul Dar unde sunt zăpezile de altădată?” Curioși din fire, ne-am aruncat ochiul încă din redacție peste răspunsurile oferite de Vasile Bogdan, Marie Jeanne Jutea Bădescu, Dan Negrescu, Lucian P. Petrescu, Mircea Pora, Gheorghe Schwartz. Să zicem că am luat aminte. Cam atât! Extrem de bine scrisă (cum altfel?), cronica lui Radu Ciobanu care face inclusiv servicii editoriale volumului „Față către față. Întâlniri și portrete” de Andrei Pleșu. După cum lesne se poate înțelege, galeria celor schițați este extrem de selectă. Fina scriitură marca Andrei Pleșu e dublată de un spirit civic activ, care rămâne să cântărească atât injustiția cât și eventuală lipsă de cultură (rareori!) a „personajelor”. La urma urmelor portretele sunt „cu atât mai corosive cu cât Andrei Pleșu nu e omul eschivelor și ambiguităților, nu dă târcoale, la modul aluziv, subiecților vizați, ci țintește direct, rostind nume, fără a se lăsa intimidat de sonoritatea lor. Chiar și în cazurile rare, când numele nu e pronunțat, aluzia e formulată în așa fel, încât cel visat e imediat recognoscibil”.

 

Tribuna

1 – 15 februarie 2012

 

Destul de interesant bloc-notes – ul lui Radu Mârza care consemnează, în tușe groase, dar aducând elemente ce țin de inedit, câte ceva din viața slovacilor din Bihor. În anul Caragiale aflăm că prima teză de doctorat despre creația acestuia era semnată în 1911 de Horia Petra-Petrescu, un scriitor de oarece talent, cu studii la Brașov, Viena, Budapesta. Interesantă este certitudinea acestuia, certitudine formulată în paginile tezei, conform căreia societatea românească ar fi trebuit să se schimbe, să evolueze firesc către conștientizarea datelor grotești în care se afirmă. Pe undeva, într-adevăr, s-ar putea impune concluzia că „valabilitatea seculară a lui Caragiale vine, totuși, nu neapărat și exclusiv din încremenirea românească într-un tipar anacronic, ci din capacitatea de a vedea caracterial, adică apăsat caricatural”. Ilie Rad vine cu un documentar / studiu de caz Tudor Vianu – „Cenzura comunistă prin eliminare și adăugire”. Citim mai departe „Din istoria diplomației postbelice” – Nicolae Mareș, „Universitatea: școala medicală” – Petru Poantă, „Un spațiu academic, cultural și deschis” (Atelierul de Filosofie și Antropologie Medicală) – Istvan Kiraly, „Muzeul de Istorie din Turda” – Horațiu Groza. La flash meridian Virgil Stanciu ne prilejuiește sub semnul unei cifre rotunde (200 de ani de la naștere) o întâlnire cu Charles Dickens, probabil unul dintre primii trei scriitori ai literaturii engleze (dacă mi se permite o asemenea barbarie!); autorul rândurilor echivala genialitatea lui Charles Dickens prin capacitatea de a vedea lumea, ajuns la maturitate, cu ochii unui copil. Firește, personajele sale sunt memorabile, noi și noi ecranizări, montări… având loc la fiecare doi-trei ani. Schimbând registrul, am apreciat dintotdeauna disponibilitatea redacției de a oferi loc jazz-ului, unul dintre specialiștii rubricii fiind (și) poetul Ioan Mușlea. Deloc o pagină pentru cunoscători, mai degrabă rubrica în discuție combină elemente ce țin de istoria unor sub-curente jazz ce își găsesc exemplificări cât se poate de fericite. Mai mult, sunt indicate adrese de internet (you tube) unde se pot analiza cele indicate / explicate. În „Greii bepop-ului”, aflat la un al doilea episod, Ioan Mușlea își mută atenția de la legendara figură a lui Charlie Parker la Bud Powell, figură exponențială pentru pianul vremii. Dintr-un registru asemănător face parte și corespondența lui Virgil Mihaiu de la Lisabona, corespondență ce închide „întâile impresii culturale din 2012”.

 

 

Timpul

nr.155, 2 februarie 2012

 

Sub aspectul notelor inutile, Bogdan Călinescu trece în revistă o serie din curiozitățile „decadente” ale occidentului. Ovidiu Pecican se ocupă de una dintre curiozităție editoriale: „Întâlnire în jurul unei palme Zen”, carte de filosofie, „corespondență” purtată între Gabriel Liiceanu și Gabriel Cercel. Opinia este, după cum mă așteptam, total defavorabilă: „La drept vorbind, temele propuse de G.L. sunt… fleașcă. Atunci când începi să te pasionezi de fenomenologie cu Husserl și continui cu Heidegger – disprețuind, în același timp, fenomenologia franceză (deci iubind fenomenologia pe limbi și pe nații!) -, nu poți spera în mod serios să reinventezi această orientare notând cu îngrijire flecuștețe cotidiene într-un soi de literatură diaristică mai apropiată de Jules Renard decât de gânditorii germani deja numiți”. Liviu Antonesei explică (și bine face!) importanța unei lucrări precum „Avangarda. Jertfa Gulagului Antologie de Leo Butnaru”. Sorin Bocancea se arată interesat de „ultrași” – sincer nu credeam s-o mai văd și pe asta, dar, desigur, admit că „fac parte din fenomen”, după cum ar spune cunoscătorii. Apreciez munca lui Liviu Franga, unul dintre puținii rămași în revistele literare care să dea peste nas celor ce s-au îndepărtat flagrant de limba română corectă. Trec peste pomposul Proiect al Istoriei Conceptuale Europene, mereu îndoindu-mă de finalitățile unor asemenea demersuri. Îi mai întâlnim în paginile revistei pe Mircea Daneliuc – cu proză „Ceaiuri reci”, pe Emil Brumaru – poezie „Rugăciune laică”, o cronică la cartea atât de galonată a lui Octavian Soviany „Viața lui Kostas Venetis”, pe care personal o echivalez cu suma unor dejecții parțial intelectuale, fără a proba prin această „etichetare” vreo formă de pudibonderie. Un interviu care îți provoacă zâmbete – Nora Iuga / Mihail Vakulovski. Constantin Arcu e prezent cu „note de călătorie” în timp ce Dorin Tudoran își inventează „Îmbulinări și îmbobinări”.

 

Spații culturale

nr.20 /2012

 

Inspirată, Valeria Manta Tăicuțu semnează pentru încă o dată un editorial ce-și are punctul de plecare în realitățile crude ale încercatei noastre societăți. Personajele sunt diverse, am reținut just for fun alăturarea Elena Udrea / Dl. Mărmureanu. Câtă frivolitate…

Andreea Sofronie pare a fi uimită de tușele misogine ale scrisului lui Nicolae Manolescu, din textul „Decibeli feminini” (ar trebui să vă fie cunoscut!). Franc, zău așa, ne-am săturat să mai credem că Parisul a rămas… Paris!

Emilian Marcu apreciază sub forma unui elogiu munca colegilor de la „Spații culturale”, numindu-i în principal pe Valeria Manta Tăicuțu, Valeriu Sofronie, Camelia Manuela Sava, Petrache Plopeanu, Mioara Bahna. Am apreciat poezia letonă a lui Leons Briedis, în traducerea Mariei Briedis Macovei – o poezie clară, expresivă, ce combină armonic temele și motivele unui univers poetic destul de bine conturat: „În fiecare noapte / eu strâng și culeg / trandafiri din grădina Edenului / pentru tine, Maria, / din această grădină / a paradisului / din care am fost izgonit / în fiece noapte / pe furiș și pe furate / eu culeg trandafiri / pentru tine, Maria // eu culeg trei trandafiri / de culoarea sângelui meu” („Nocturnă”). Dintre cărțile prezentate / propuse spre lectură de aceeași Valeria Manta Tăicuțu am reținut volumul „Epilog sau din amneziile unui condamnat la viață” Nicolae Mihai, mărturisitor al poeziei care „nu se zbate să iasă în frunte, nu-și agresează cititorul, nu încearcă să-i schimbe punctele de reper în momentul lecturii”.

 

Acolada

nr.2, februarie 2012

 

Gheorghe Grigurcu face apologia unui critic și a unei metode. „Un critic stilat”, Constantin Trandafir, „speculează în direcția unui echilibru, al unei întrucombinări între ceea ce socotește a fi calitate și defecțiune în funcționarea mașinăriei textuale”. Un portret coeziv, ce nu trebuie ratat!

Ne întâlnim sub o altă formă cu Leons Briedis, de această dată comentat de Barbu Cioculescu, avem poema obișnuită a lui Șerban Foarță însă excelează micro-ciclul „Nimicitorul” semnat de Aurel Pantea. Deși purtând un ușor aspect didactic, comentariile lui Mircea Moț cu privire la „Hanu Ancuței” merită a fi amintite. Interviul Luciei Negoiță propune prin Lidia Vianu povestea echilibrului dintre minte și suflet sau „AfterMode și PostComunismul”. Mergem  mai departe doar după ce lecturăm seria nouă a „Jurnalului secret” (a se citi Alex. Ștefănescu) – „De la Cioran la Ciolan”… iar mai departe înseamnă, pe rând, „Fețele ascunse ale memoriei” (Tudorel Urian), „Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre, la 25 de ani de la moarte” (Isabela Vasiliu-Scraba), „Scrisul – camera secretă” (Liana Cozea), „Monica Lovinescu și Vaclav Havel. Despre viețile trăite în adevăr” (Angela Furtună), „Un tur de orizont” (Gheorghe Grigurcu).

În final, mi se pare nimerit să consemnez o mică parte din zig-zagurile criticului Constantin Călin. A nu se uita – în background: un președinte, un guvern – pardon două! -, iarna neîndurătoare, primăvara mofturoasă… iar mai înainte / apoi… criza, așa încât înțeleg perfect de ce domnia sa ni se confesează: „la trecerea dintr-un an într-altul, de fiecare dată îmi amintesc cuvintele celui ce a spus: Cred, Doamne, ajută necredinței mele, căci credința e legată de speranță. Nici odinioară n-am pășit în anii noi cu un optimism integral. Acum însă nivelul certitudinilor e cel mai scăzut”.

 

LecTop

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s