Pink Floyd sau fals raport despre Diamantul Negru

Pink Floyd sau fals raport despre Diamantul Negru

 

Pe 10 mai 2011 site-ul celor de la Pink Floyd părea să reintre în funcțiune cu adevărat. Deși până atunci avea din păcate doar imaginea unui teritoriu virtual aflat în continuă construcție, repet, pe 10 mai 2011, o mulține de fani din toată lumea au avut motive de bucurie. Oficial, staff-ul EMI s-a hotărât să promoveze pentru încă o dată  albumele legendarei formații, de această dată sub forma unui proiect mai amplu, care trebuia să includă implicit un proces de re-digitalizare / „masterizare” a cd-urilor ori a benzilor mai vechi, precum și redefinirea artwork-ului atașat cd-urilor. În plus, versiuni bluray, sacd, dvd dar și ediții speciale pentru colecționarii împătimiți și cu „dare de mână”, întrucât variantele immersion au fost cotate (pentru un album) undeva în jurul valorii a 100 de lire. Cum era firesc, anunțul oficial a înlesnit apariția unui număr important de ipoteze, care, printre altele, la un moment, menționau și o posibilă re-unire a membrilor rămași în viață. Multe speranțe, câteva frumoase certitudini. Printre cele din urmă, aș menționa și reeditarea unei serii de cărți obligatorii pentru cel care își dorește să aibă acces la informația exactă, pentru a nu se împotmoli în tot soiul de legende fără acoperire. Acum, după câteva luni bune, la doar 2-3 zile de la lansarea variantei immersion pentru „The Wall”, consider că, într-adevăr, Why Pink Floyd? și-a atins scopul mai ales prin albumele first see, first touch pe care le presupune Discovery Edition.

Fie având legătură cu toată această campanie, sau printr-o simplă întâmplare fericită, Editura Polirom ne-a propus la sfârșitul anului 2011, în traducerea din italiană a Ceraselei Barbone, volumul lui Michele Mari „Pink Floyd în roșu”. Cartea nu este nici pe departe o biografie sau un istoric al grupului, ci propune mai degrabă un discurs parțial narativ, care se află la granița dintre fictiv și realitate. Michele Mari pare să fi mizat pe un joc inteligent, în urma căruia cititorul să conștientizeze dreptul de a-și forma o idee despre ceea ce a însemnat Pink Floyd. Evident, pentru cine este interesat de informație exactă, cartea nu se ridică nici la jumătatea „potențialului” volumului lui Mark Blake „Pigs might fly – The inside story of Pink Floyd”, nici nu reușește să se înscrie în seria memoriilor-document de felul „Inside Out” (Nick Mason). Romanul este format dintr-o suită de mărturii atribuite în mare parte atât unor personaje reale, cât și unora imaginare – de la siamezi, un monstru cu două capete, până la protagoniștii cântecelor lor. În prima categorie inventariem nume celebre pentru industria rock-ului din anii ’60-’80, regizori importanți, activiști în domeniul drepturilor omului; dintre ei, îi vom enumera pe Bob Klose, Peter Jenner, Andrew King, Alan Parsons, Alan Parker, Michelangelo Antonioni, Bob Geldof – cu toții vor da o notă de verosimil volumului. Din păcate, după lectura cărții în discuție, am resimțit mai degrabă indecizia autorului de a rămâne mai pregnant fie în sfera literaturii, fie în aceea a documentului ce poate fi probat. Evident, Michele Mari va fi consultat multe dintre volumele dedicate formației / revistele muzicale ale perioadei, va fi vizionat numeroase materiale video. Nu de puține ori am avut însă impresia că multitudinea de infomații adunate mai degrabă îi pun bețe în roate, îl încurcă în proiectarea acestui edificiu livresc, gândit în datele dublei perspective enunțate. Strict literar, cartea nu e interesantă decât prin câteva metafore, cât și prin capacitatea autorului de a prezenta depozițiile / mărturiile într-o formă ușor tensionată, ce are și momente de vârf. Riguros vorbind, aduce mai degrabă cu un scenariu de film. Marele plus al cărții este acela de a te invita la o viitoare documentare mai exactă, la problematizări în jurul unor teme clasice pentru parcursul Pink Floyd – nu se poate trece peste figura emblematică a lui Syd și marea influență pe care acesta a avut-o de-a lungul timpului asupra imaginarului trupei, peste tensiunile existente între Roger Waters și David Gilmour etc.

Asistăm așadar la o confabulație a vocilor care „pun în scenă” însăși viața formației. Siamezii ne explică de unde provine inedita titulatură de Pink Floyd, în timp ce a treia lamentație a lui Bob Klose ne mărturisește un prim moment de cotitură, evident legat de Syd. Scrisoarea lui Ronald Laing este primul raport medical despre starea aceluiași Syd. Examinat de două ori, la cererea primilor impresari Peter Jenner și Andrew King, Roger Keith Barrett, alias Syd, „a prezentat simptomele unei grave tulburări mintale, de atribuit, cu toată probabilitatea și în așteptarea unor examene clinice necesare, abuzului repetat de acid lisergic dietilamid, mai cunoscut ca LSD. Anamneza familială și individuală, într-adevăr, deși săracă în date disponibile, nu  permite, pentru moment, alte ipoteze. Trecând de la planul neurologic la cel psihologic, părerea mea este că, oricum, originea tulburărilor mintale ale subiectului pus sub observație poate avea drept cauză foarte puternica, chiar dacă nu neapărat conștientă, dorință de succes a colegilor săi de muncă, ale căror solicitări excesive, plasând subiectul pus sub observație în fața datoriei unei creativități neîntrerupte, au drept efect asocierea creativității nu cu plăcerea, ci cu anxietatea”. De altfel, figura lui Syd rămâne ca o umbră a cărei prezență este resimțită de-a lungul întregii cărți: își face apariția (fără să anunțe pe nimeni) la studiourile unde, peste ani, Pink Floyd avea să înregistreze celebrul „Dark side of the moon” – imediat dispare straniu; e văzut pe stradă fie în preajma copiilor, împărțindu-le dulciuri, fie posomorât, afazic. Extrem de interesante rămân despre el rândurile rudelor apropiate (soră, cumnat etc.) care nu întotdeauna sunt elogiative, ori ale iubitelor din tinerețe, printre care Ann Murray. Un mare plus pentru „a douăzeci și șasea lamentație din lumea de dincolo a lui Alistair Grahame”, în care se precizează influența pe care a avut-o asupra versurilor primelor melodii cartea pentru copii „Vântul prin sălcii”.

Richard Wright, David Gilmour, Nick Mason și Roger Waters întră pe „scena romanului” având nume simbolice; ei vor fi recunoscuți în paginile cărții cu apelativele Omul Șoarece, Omul Pisică, Omul Câine, respectiv Omul Cal. Pagini importante sunt dedicate celor două albume care au făcut carieră –„The dark side of the moon” și „The Wall”. Despre primul… „nu vă spun nimic fiindcă ce se mai poate spune despre un album care a rămas în clasament din 1973 până în 1988, pentru 724 de săptămâni, care fac fix cincisprezece ani, și a ieșit numai când legiuitorii de la Billboard au decis să limiteze clasamentul la ultimul deceniu? Lucruri incredibile!” (Totuși, ca sugestie, ar putea fi consultate și „The making of the Pink Floyd materpiece” de John Harris ori „The making of The Wall” de Gerald Scarfe). Firește, extrem de importante sunt relațiile dintre membrii formației, surprinderea acestora in vivo, consemnarea dorinței de a fi mereu în top, prin tehnologie de ultimă oră ori prin montarea unor spectacole eveniment, care culminează fie prin amploarea turneului Division Bell, fie la Pittsburgh unde „au ridicat pe cer o piramidă enormă cu latura de treizeci de metri susținută integral de un balon de heliu”, în timp ce pentru tot turneul Wish sfârșitul spectacolului era anunțat din zbor de două avioane autentice Spitfire, aflate foarte jos deasupra mulțimii! Apoi, nu trebuie trecut peste mărturia lui Bob Ezrin care, fiind căutat de Waters pentru a colabora la reprezentațiile teatrale ale spectacolului The Wall, admite că „făcea rău zidul acela, dar nouă, care stăteam pe scenă, ne dădea și sentimentul de siguranță: goală și orbitoare, scena era locul unde te expui, fără apărare, fără protecție. Însă dacă melodiile îți spuneau că sentimentul de protecție și consistență ți-era dat de cărămizile acelea, îți spunea și că fiecare cărămidă reprezenta o suferință.  […] Însă îți spuneau și că așa, protejat și ascuns, ești destinat să înnebunești, să ai un creier colcăind de viermi”.

Despre una dintre piesele în jurul căreia se învârte întreaga mașinărie Pink Floyd, „Shine on your crazy diamond”, ați putea afla  mai multe din albumul lui Storm Thorgerson (cel care avea să redeseneze și edițiile din 2011 / 2012) „Mind over matter. The images of Pink Floyd”; certă rămâne întrucâtva valoarea testamentar-afectivă a acesteia – un mesaj peste timp al membrilor trupei pentru bătrânul Syd, adevăratul diamant contemplat în cartea lui Michele Mari. Outro: „Se numește Diament Nebun un diamant de o puritate extraordinară, tăiat astfel încât să nu se limiteze la a reflecta lumina care cade pe el, dar să captureze și lumina difuză în mediul înconjurător. Această lumină nu este reflectată, ci este absorbită în interiorul diamantului…”

 

Marius Manta

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s