C.D. Zeletin, mărturisind A treia fericire

C.D. Zeletin, mărturisind A treia fericire

 

În 2011, Târgul Internațional de Carte „Gaudeamus” propunea prin intermediul Editurii „Spandugino” o nouă carte semnată de C.D.Zeletin. Deși am certitudinea că domnia sa nu are nevoie de vreo prezentare specială, voi reaminti totuși câteva din înaltele disponibilități – abilități probate în varii domenii. Scriitor și om de știință, mai precis poet, prozator, istoriograf, traducător din poezia italiană și franceză, membru al Uniunii Scriitorilor din 1967, dar și medic, profesor universitar de biofizică în cadrul Facultății de Medicină a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” București, membru al Academiei de Științe Medicale și președintele fondator al Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România, C.D. Zeletin întruchipează cu adevărat măsura omului de factură renascentistă, purtând însemnele unei vieți ale cărei coordonate au fost continuu subsumate actului de creație.

Alături de celelalte peste patruzeci de cărți tipărite, volumul în discuție este discurs ce își dezvoltă în progresie geometrică câmpuri semnificante. Nu fac în niciun caz greșeala de a-mi propune aici exerciții semiotice, supuse cândva disciplinelor la modă. Cu toate acestea, constat cum scrisul lui C.D. Zeletin presupune constant și paradoxal o înlănțuire simplitate – intertextual, își complinește ființarea prin deschiderile pe care le îngăduie. Astfel, „Rămânerea trecerii” nu devine un simplu loc al referințelor culturale, nu e una dintre măsurile obișnuite prin care operează literatura. Paginile cărții, aflate în marea lor majoritate sub semnul memorialisticii, reînvie odată cu fiecare rând personajele credibile ale unei lumi armonioase, un spațiu identitar care încă mai poate oferi coordonatele normalității.

Materialul cărții e structurat de-a lungul a patru secțiuni – eseuri, evocări, schițe, convorbiri – însă după cum am lăsat să se înțeleagă, cele patru compartimente se presupun reciproc, își îngăduie aceleași diverse tehnici literare tocmai pentru simplul fapt că nu acestea primează, ci inedita capacitate a a cuvântului de a rezidi lumi dispărute. Drept puncte de plecare asumate avem spațiul natal și darul rar al blândeții: „De când mă știu, sufletul meu a îmbrățișat vatra dureros de strâns și dureros de loial. La zece ani am părăsit satul natal, Burdusacii, pornind în necunoscutul care era orașul Bârlad și liceul. A fost o primă traumă. În cea mai mare taină, am umplut cu pământ din fața casei o cutiuță zincată și am ascuns-o într-un colț al cufărului pregătit pentru plecarea în surghiunul prin care îmi debuta viața ruptă de căminul părintesc. În răstimpuri, o pipăiam cu înfrigurare temându-mă să nu-mi fi dispărut” („Academia cerului”); „De felul meu sunt blând. E o stare continuă. Blândețea însă triumfă mai ales atunci când mă aflu între blânzi. Mă regăsesc în ei ca într-o oglindă ce se deschide și mai mult ca să pot fi cuprins și eu în apele ei. E un fel de narcisism acesta, de a te simți fericit între oameni blânzi ori de a te afla în situații când, într-un fel sau altul, blândețea se exprimă. Mă simt mai înalt în vecinătatea acestor semeni. Intrând în rezonanță cu ei, am impresia, stranie dar fericită, că mă multiplic datorită lor. Cresc prin număr, nu prin alte dimensiuni, lineare ori spațiale, căci starea de care vorbesc e o naștere repetată. Nici n-am timp să le dăruiesc blânzilor blândețea mea, fiindcă nu mai dovedesc să primesc eu darul blândeței lor…” („A treia fericire”)

Întru această blândețe trebuie înțeleasă continua bucurie de a îmbrățișa viața, ca dar suprem al voinței divine. Volumul stă sub semnul versurilor lui Michelangelo – „Nimicurile acestei lumi mi-au răpit / Timpul ce mi-a fost dat ca să-L contemplu pe Dumnezeu…” Pentru cine are măsura cuvenită, e lesne a înțelege că tocmai „nimicurile” mărturisite au vădit sens în exercițiul asumat organic de a reconfigura un modus vivendi dinspre interioritatea memoriei către exterioritatea ființei. Temele pe care autorul le dezvoltă sunt dintre cele mai inedite în spațiul unei literaturi interesată de frivolitate; extrem de interesante sunt materialele aflate la granița dintre filozofie și eseu literar. Ies în evidență „Prestigiul filozofic al singularului”  ori „Gânduri despre coincidență”. Evident, subiectele sunt dintre cele mai variate – direct ori nu glosăm asupra rigorii, caracterului, voinței, recunoștinței etc. Pe de altă parte, evocările poartă cu ele chipurile dragi ale membrilor familiei dar și legăturile tainice ce s-au înfiripat fie direct, fie prin intermediul actului cultural între autor și George Apostu, Aurel George Stina, Hary Hupperman, Nina Facon. C.D.Zeletin înțelege așadar să reînvie nu doar chipuri deja cunoscute, ci e mai degrabă interesat de a aduce la cunoștința cititorilor săi personalități rămase în umbra istoriei deși s-au aflat în slujba formării identității neamului. De altfel, C.D. Zeletin va fi întotdeauna conștient de rolul intelectualului în cetate. Să pornim la sugestia autorului de la o întâmplare aparent banală: „În sfârșit, altădată mai avea de transportat de la gara cea mai apropiată un rest de piatră pentru treptele școlii ctitorite de el. Căută un sătean s-o care cu căruța până la școală.  «Boierule», grăi acesta, «dar ne plătești!» «Vă plătesc, mama voastră de nenorociți, dar fără școală nu vă las!» rosti bătrânul din înălțimea lui amară… Replica mi se pare de excepție și mă duce obligatoriu cu gândul la înțelesurile democrației. Păstrând nealterată ipostaza ei de tehnică electorală, democrația trebuie să accepte intervenția elitei atunci când mulțimea nu s-a înălțat încă până la înțelegerea rosturilor superioare în care ea însăși este implicată” („Unchiașul mesianic”). Firește, pline de miez rămân și paginile ce au drept obiect al cercetării „chestiuni de stil” – avem reflecții despre rimă, ocurența construcțiilor cu dativul, ineditele „întâmplări” legate de corectură, neputința haiku-ului de a se adapta firesc spațiului european etc.

Volumul girează așadar o meritată alternativă în fața grotescului contemporaneității. În antiteză, C.D.Zeletin ne încredințează o atmosferă de o frumusețe patriarhală, populată de oameni harnici, modești, temători de Dumnezeu; nu în ultimul rând, totul ne este înfățișat în hainele unei limbi curate, culte și precise, de un rafinament convingător.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s