Cartarescu – „ochiul căprui al dragostei noastre”

„ochiul căprui al dragostei noastre”

 

Știre preluată de pe portalul TVR Info: „Scriitorul Mircea Cărtărescu lansează, în cadrul Salonului Internaţional de Carte Bookfest care îşi deschide porţile miercuri,  volumul «Ochiul căprui al dragostei noastre», marcând  totodată, recordul de  jumătate de milion de exemplare,  editura Humanitas”. Și așa a fost să fie: pentru susținători – o nouă carte Cărtărescu, pentru cealaltă tabără, presupun, un alt fiasco. De multă vreme am pus un pariu cu mine însumi: voi scrie câte o recenzie / cronică, odată cu fiecare apariție semnată Mircea Cărtărescu. Desigur, nu regret: doar că nu intuiam atunci inteligenta politică a celor de la Humanitas care, după rețeta unei preafericite tehnici a reambalării perfecte, vor livra publicului același miez de calitate în varii forme; în fine, în ciuda atâtor ani petrecuți într-ale literaturii, nici acum nu pot afirma cu precizie cât la sută din vină îi aparține autorului, și cât editorului. Ce soluții aș putea găsi în a vă prezenta volumul? – destul de multe, dar care, încă din start, nu îmi par convenabile: cum să mă fac că nu am reținut parte din pasaje ce provin fie din „Jurnal”, fie din marele O, fie din antologia „Primii mei blugi” ș.a.m.d.? – drept pentru care voi credita un mic puzzle format din idei ad-hoc, dimpreună cu impresii din celelalte prezentări, „asezonate” cu mici pasaje din prezentul volum.

Consideram că din punctul meu de vedere, “De ce iubim femeile? este mai degrabă un colaj. Era și Nostalgia acolo, și versurile sale, Orbitorul și chiar paginile din Jurnal. Mai puțin Levantul. Din păcate, de data aceasta, îmi asum rezervele cuvenite pentru textele scrise. Neputința periodică de a mai scrie, anunțată încă din “Jurnal”, pare acum să se repete. Știu, topurile de carte mă vor contrazice, mulți se vor uita dușmănos sau neîncrezător. Mai știu însă că dacă aș fi citit această carte fără să fi auzit vreodată de Mircea Cartareascu […], mi-ar fi plăcut extraordinar. I-aș fi devorat paginile în 2 – 3 ore. Așa însă ramân cu un gust amar deoarece autorul nu a mai reușit (ca în atâtea alte apariții editoriale) să se autodepășească. E un Cărtărescu cunoscut. Și de asta se temea cel mai tare însusi autorul” – rânduri găzduite tot de Ateneu. Bun, așadar lucrurile nu s-au schimbat cu mult, doar că, de ce nu, atât autorul, cât și receptorii specializați vor fi înțeles că farmecul nu vine nici pe departe întotdeauna din acele autodepășiri clamate. Textul lui Cărtărescu are marele dar de a fascina cu fiecare ocazie, fie și la o lectură îndelung repetată.

Temele cărții nu sunt așadar noi – le voi lăsa a fi descoperite de  publicul interesat! Cartea se deschide „profetic” printr-un joc ale cărui reguli sunt prestabilite: „o treime de sabie, o treime de scut” adâncește consternarea autorului în fața evidenței – în ciuda tinereții interioare, timpul și-a făcut datoria și a săpat în memoria afectivă volute nostalgice. De altfel, poate mai puțin obișnuit, către finalul volumului avem portrete subiective ale prietenilor din tinerețe ori de „mai de-aproape”, (pe)trecuți în altă ordine. Sunt evocate chipurile Marianei Marin („Aripa secretă”), Ion Stratan („A beautiful mind” – un fel de Syd Barrett al literelor…), Alex. Leo Șerban („O fânână în mare”), Gheorghe Crăciun („O imensă tristețe”) ori Mircea Horia Simionescu („Imperiul de hârtie”).

Cu acest volum vom intra – fie și pentru o clipă – în atelierul vestitului „Levant”, ulterior făcându-ni-se invitația de a ne reîntâlni cu paginile despre Eminescu… cel din „Visul chimeric”.

La granița dintre un realism magic și un neoromantism marca autorului stă multitudinea elementelor descriptive ce inundă paginile dedicate insulei Ada-Kaleh – emblemă a unei libertăți boeme, de un specific nemaiîntâlnit. De-a lungul acestor pagini Cărtărescu deschide o inedită aducere-aminte a celor ce au visat, fie și pentru o clipă, la tărâmul libertății, dar care și-au pierdut viața în încercările de a trece înot către Iugoslavia. Apoi… vin „Anii furați”, altfel spus regretul de a fi crezut în adevărurile unei revoluții trucate: „S-a dat totul la televizor. A fost de fapt un film continuu care a durat câteva săptămâni de exaltare și derută. Și, deși totul era la vedere, deși efectele erau facile, deși decorurile erau ieftine, deși replicile erau clișeizate, deși se vedeau bine sforile care-l țineau pe iluzionist într-o falsă levitație, noi credeam în acel vis cu ochii deschiși. Revoluția a fost telenovela noastră, iluzia noastră siropoasă. Nu pot nici azi să mi-o iert că am crezut-o, căci într-o lume normală n-ar fi crezut-o nici copiii. Dar voiam prea mult să fie adevărat”.

Extrem de sprințare sunt rândurile ce fac referire la paleta de tenis, primii blugi ori epoca nesului. Două mici fragmente: „Cică numele de jeans venea de la «ginovesi», inițial pantalonii marinarilor genovezi, aduși de imigranții italieni în America. La început erau natur, dar un proprietar de fabrică de pantaloni, poate însuși Levi Strauss, se pricopsise la un moment dat cu o cantitate uriașă de vopsea albastră cu care nu avea ce face. Așa că a vopsit pantalonii genovezi în albastru”; „Beam lichidul limpede cu înghițituri foarte mici. […] Cu fiecare sorbitură dorința mea de a scrie creștea. Plezneam, pur și simplu, de inspirație. În acea perioadă mi-am scris poemele, care sunt în bună măsură transcrierea înnebunită, hiperlucidă a halucinațiilor și ciudatelor jocuri ale minții pe care mi le inspira lichidul întunecat. Răbufneam pe pagini, scriam mai repede decât aș fi făcut-o după dictare, nu ștergeam absolut nimic (cum n-o fac niciodată), poemele îmi ieșeau încoifate și-mplătoșate ca și când ele ar fi fost prezente deja, întregi, în cutia mea craniană…” Vor urma în volum și alte rânduri despre poezie, mai precis despre soarta ei – „Pisica moartă a poeziei de azi”; capitolul final – care ne mărturisește dorința autorului de a fi existat o Carte supremă, să fi măsurat ființarea din primii ani și până la ultimii – este precedat de „copilul-lup al lui Dumnezeu”: „Strig: «Doamne, ajută necredinței mele!», dar știu că nu voi fi ajutat, pentru că nu știu ce-nseamnă credința, credința fără îndoială. De la treizeci de ani citesc și recitesc Biblia, în fiecare zi a vieții mele. N-o citesc ca pe o carte, ci ca pe-o hartă”…

Așadar, un alt volum despre același Cărtărescu; o perspectivă puțin ajustată, în parte re-stilizată. Iar dacă acceptăm că ar trebui raportat la „Orbitor”, și acest pseudo-jurnal joacă rolul unui backstage; în chip fericit, cititorul primește un „bilet de liberă trecere”, este invitat să se împărtășească direct din orbitoarea destănuire a eului conștient, ce întrețese sub forma unei proze poematice lumea sa plină de sens. Și pentru a proba asemenea afirmații, vă rog nu treceți peste „ochiul căprui al dragostei noastre”! – pagini de o încărcătură emoțională cum rar au fost scrise în proza noastră (contemporană).

 

Marius Manta

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s