Doru Kalmuski – Spre Vest prin Nord Est

Afacerea Chardonnay, un alt „1984”

 

Cu ceva timp în urmă mă declaram încântat de romanul „Formula supraviețuirii”, semnat Doru Kalmuski. Mai mult sau mai puțin reușit, arătasem atunci cum paginile cărții panoramau o pseudo-acțiune aflată clar sub semnul metaforelor, menite a dezvolta îndrituiri semantice ce nu ne puteau lăsa în afara unor alte cărți cunoscute publicului căruia i se adreseaza Doru Kalmuski. Ei bine, iată cum, la ceva distanță, „Formula supraviețuirii”, „Religia minciunii (utopia rațiunii)”, „Isus la București (utopia credinței)”, „Adevăratul Eden”, „Semnele Apocalipsei” își vor fi găsit dimpreună sensurile cele mai profunde, odată cu publicarea la Editura „Deșteptarea”, în 2012, a ultimului roman – „Spre Vest prin Nord Est (Afacerea Chardonnay)”.

Fără a face vreun pariu nefericit, aș spune că ultima carte e, dintr-o anume perspectivă, și un punct terminus – mergând pe aceeași linie a uzanțelor alegorice, cartea echivalează și cu posibilul Glosar al unui realism magic aparte, ale cărui resorturi ar trebui căutate alături de amara (auto)ironie, dorința de eliberare și reconsiderare a existenței individuale ori alături de faldurile subiectiv-obiective ale istoriei. „Spre Vest prin Nord Est” ar putea face în sfârșit clară distincția între normalitate și lipsa acesteia, între condiția alienatului și cea a omului interesat de propria-i devenire în afara mașinăriei. Romanul acesta este în esență orwellian – e semn al diferenței specifice care își arogă dreptul de a trezi conștiințe. În paranteză fie spus, însuși autorul lăsa într-un interviu să se înțeleagă faptul că, odată cu apariția televiziunii, epoca romanului clasic apusese. Din punct de vedere tehnic, acesta se reînființează, dezvoltând alte nuclee semnificante. Tehnicile narative cunoscute dispar, prezența episoadelor care se succedă într-o logică ce ține de un anume topos și o anume temporalitate e din ce în ce mai lipsită de contur. Romanul se autoinstituie într-un cod ce dictează în fața evidențelor, recompunând continuu cadre. Tehnica colajului e la ea acasă, în timp ce personajele nu consimt a rămâne individualizate. Cuvântul altădată determinant acum nu are decât puterea de a pune în relief, fie și pentru câteva clipe, nuanțe ale receptării.

„Spre Vest prin Nord Est” implică iluzia unei ieșiri, a unui labirint (ratat). Până la urmă discurs de natură existențială, romanul e un conglomerat de trimiteri ce țintesc la categorii filosofice, precepte morale, considerente psihologice etc. După cum deja sper că s-a înțeles, înlănțuirea faptică, atât și așa cum se regăsește, propune așezarea față în față a două lumi în parte diferite. Cei angrenați mașinăriei poartă în mare majoritate  nume simbolice (Președintele, Generalul) iar destinele le sunt legate de un conformism apăsător. Interesant, volumul este introdus de un motto preluat din Karl Marx (după cum aflu din alt context, Doru Kalmuski a fost considerat și fascist!) – „Rasele, clasele și indivizii incapabili să se adapteze trebuie să piară. Oricine și orice stă în calea progresului trebuie înlăturat, exterminat. Societatea trebuie curățată de gunoaie”. Verbele aglutinează Schimbării. De fapt, în urma Schimbării, întreaga societate devine interesată de Uniunea Europeană. Sunt de urmărit numeroasele asemănări dintre realitate și ficțiunea romanescă. Deși voit contextualizez greșit, vă las să savurați: „Ceea ce conține planul complotist din documentul alcătuit de liderii Opoziției Unite îl depășește în gravitate. Este un act de trădare. O încercare de lovitură de stat. Un atentat grav la ordinea de drept constituțional. O sfidare flagrantă a voinței poporului care prin votul său, l-a ales și l-a investit pe Președinte în fruntea țării. Profitând de suferința Președintelui nostru liderii O.U. s-au hotărât să-l declare incapabil de a-și mai îndeplini mandatul și de a-l obliga pe acesta să-și declare singur incapacitatea”. Evident, este interesantă și rama în care e așezată Europa ori democrația. Decupez: „Trăim ultimele zile ale conflictului de ordin național, colonele. Curând ele nu vor mai avea culoare națională. Pentru că înseși națiunile se vor fi stins într-atât unele în altele încât nu va rămâne din ele decât eticheta. Nu și calitatea etnică. Să vorbești despre «propriul popor» nu va însemna nimic. Acest «propriu popor» va semăna curând cu celelate «proprii popoare». Asta-i Europa de azi”; „Pot să vă asigur că nu trebuie să vă faceți griji. A fost o mică intervenție chirurgicală să spunem așa. La orice operație mai curge și sânge, nu? Dar tot răul spre bine. Secretul păstrării sănătății este să știi să te desparți de partea bolnavă. Să nu le molipsească și pe celelalte. Sigur că da, domnule, pentru că asta suntem și noi și democrația: o succesiune de intervenții, retușuri, renunțări și adăugiri. Nu întotdeauna plăcute. Dar mereu necesare.” – astfel s-ar putea explica celebrul episod preluat din realitate, petrecut pe aeroportul Otopeni în timpul Revoluției.

Personajele corespund mai degrabă cu niște măști purtate când voluntar, când involuntar. De la imaginea Întregului care înghite totul, putem asista la scene extrem de dure, la limita dintre grotesc și macabru. Când veți citi romanul probabil vă veți aduce aminte de toate aceste aprecieri. Un foarte scurt exemplu: „condamnarea la moarte” a președintelui USRD, Copreședinte al O.U. Acesta plătește pentru o crimă din trecut, ajungând să fie înghițit de o mașină utilitară (masină de gunoi): „Auzea huruitul monoton al vârtelniței, care îl înhățase pe condamnat tot așa cum trage în inima ei mașina de tocat carne bucățile aruncate înăuntru de gospodină. Dar avea impresia că aude, în același timp și strigătele disperate ale omului prins împreună cu gunoaiele în rotirea tocătorului. Parcă îl auzea agonizând stins, căpătând vigoare în voce. Ba chiar credea că sesizează zvârcolirile dinaintea morții în ghearele căreia se zbătea și care avea să-l înghită dar nu un trup întreg ci hălci tăiate de cuțitele năpraznice ale vârtelniței”.

Luptele se consumă surd, niciodată la vedere. Combatanții nu stau față în față. Uneori, culmea, vina lor devine „complementară” – ce legături sunt între Domnul Jonas – secretar de stat al Internelor, părintele Colina ori chiar Marele Chardonnay?

Extrem de interesantă rămâne populația myronilor, singura ce nu se lasă cucerită de culorile luminoase ale Occidentului. Dar cum sunt myronii? Aflăm câte ceva de la sociologul olandez Willem de Kronung: „…myronilor le era specifică lipsa totală de interes față de preocupările pragmatice, acea indolență geologică numită mai concis lene de către judecătorii lor din apropiere”. Firesc, sunt enumerate și alte atribute pe care le las cititorului a fi descoperite și de a înțelege la cine ar fi putut ținti Doru Kalmuski. La polul opus myronilor continuă lumea celor debusolați, a celor ce și-au uitat ținta; o lume nebună, uneori neverosimilă (scena în care pușcăriașii „evadează”, având consimțământul „organelor abilitate” și se îndreaptă către ținuturile myronilor pentru a-i decima – existau de altfel interese prioritar economice din partea Union Resources – concern multinațional).

Romanul e aproape obligatoriu pentru orice minte deschisă. Eventualele asemănări cu realitatea, după cum spuneam, nu sunt doar permise, ci obligatorii. Din păcate, la sfârșit rămâi cu senzația că în planul orizontalității totul e perfectibil doar în categoria Răului. Însuși Doru Kalmuski se vedea pe sine drept „un sceptic fals-negativist care mai are vinovate sclipiri de speranță”. Speranță?

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s