Dan C. Mihailescu – Caragiale sau excursul caligrafiei

Caragiale sau excursul caligrafiei

 

Anul 2012 are o importanţă deosebită pentru cultura românească în general şi pentru teatrul românesc în particular, fiind desemnat Anul Caragiale, datorită dublei semnificaţii: 160 de la naşterea şi 100 de ani de la moartea marelui dramaturg român, de al cărui nume se leagă comedii româneşti ce nu şi-au pierdut din actualitate, nici măcar la peste un secol de la apariţia lor. Această frază, cu statut evident de clișeu, își dorește a fixa în dublă direcție posibilitatea dar și nevoia organică de a ne poziționa față de opera lui Caragiale. Rândurile de început pot foarte bine motiva un eveniment literar, un argument pentru un for oficial, venit în sprijinul organizării vreunei „sindrofii” de un provincialism tulburător, pot fi punct de plecare pentru ora unui profesor ori pur și simplu pot fi rostite… în așteptarea unui efect. De altfel, cu prilejul unor asemenea cifre rotunde, s-au adresat mereu, în parte retoric, întrebări precum La ce bun astăzi?, Cum mai trebuie percepută opera?, Mai este de actualitate?, Se mai citește ? ș.a.m.d. Ei bine, în cazul lui I.L.Caragiale, a te mai bate pentru a demonstra actualitatea operei sale mi se pare din start un „loc comun”, un fel de fatalitate a destinului pe aceste meleaguri. Și totuși: 2012, un veac de posteritate. Cât de mult am schimbat în atitudinea noastră față de Caragiale? Mi s-a părut viabilă părerea lui Dan C. Mihăilescu care afirma că „Marele, definitivul câștig în timp a fost însăși acceptarea, integrarea, digerarea lui […] în «organismul» etno-cultural, la capitolul «marilor clasici»”. De la momentele dificile când lui Caragiale îi fuseseră interzise onoruri academice, după complicitatea din 1891 de la acordarea premiilor Academiei, de la acuzațiile de plagiat (într-adevăr, cât de actual subiect!) ori procesele dezonorante și până la pericolul arondării figurii lui unor clișee nonproductive.

După cum se știe, atât despre Caragiale – omul, cât și despre acel Caragiale-al paginilor definitorii pentru mahalaua de secol XIX (cu certe corespondențe în contemporaneitate) s-a scris imens. S-a scris bine, s-a scris rău, academic, direct, eseistic, filosofic. A fost trecut prin diferite grile de lectură, fiecare urmărind în fapt Mecanismul în detrimentul simplității. Una dintre puținele cărți scrise (în această perioadă) cu dragoste de Caragiale este volumul lui Dan C. Mihăilescu – „I.L.Caragiale și caligrafia plăcerii”, subintitulat „Despre eul din scrisori”, apărut la Editura „Humanitas”, 2012. Deloc o struțo-cămilă, mica construcție împrumută unelte din spațiul eseului biografic, din cămara istoricului ori a criticului literar. Crezul lui Dan C. Mihăilescu vine în continuarea afirmațiilor lui Emil Cioran –  caracterul unui om, poate chiar aspecte tulburătoare din opera sa, prin urmare adevărul intim, devine cu mult mai „prizabil” dacă avem acces la corespondență. Dan C. Mihăilescu se raportează în fapt la un edificiu Caragiale, la o construcție, căruia /căreia nu îi pregătește demitizarea (ne-am aminti vrând-nevrând de articolele din „Dilema” acelor ani, ce îl priveau pe Eminescu), ci în fața căreia are răbdarea de a-i căuta resorturile cele mai intime. De altfel, deloc fals, în opinia sa constatăm cum „Ca și Eminescu, de-a lungul vremii, Caragiale a folosit tuturor. Conservatori fiind amândoi, chit că unul absolutist, iar celălalt relativist, dinspre dreapta au fost utilizați ca mănuși de box împotriva «roșilor» liberali, în vreme ce stânga le-a instrumentat caracterul popular al operei și aplecarea naturală către umanitatea oprimată. Asociați cu junimiștii și socialiștii, cu liberalii, conservatorii, radicalii și takiștii, dar și cu atmosfera Peleșului din constelația Carmen Sylva-Mite Kremnitz, predispuși populist, unul, la mahalaua Țicăului lui Ion Creangă, celălalt, la mitocănimea lui Titircă, Chiriac, Țircădău&Co din Dealu Spirii, colorați politic, după împrejurări, de ardeleni, bucovineni, basarabeni și aromâni, de bună seamă că ofereau (și, culmea, încă oferă) toate mizele și pistele pentru o cât mai eficientă propagandă electorală, indiferent de arondarea politică”. Inevitabil, în urma călătoriei de-a lungul traseului creionat de Dan C. Mihăilescu, vom ajunge să admitem că I.L.Caragiale s-a bătut până la sânge cu instinctul nostru de conservare. Noi, deopotrivă public și actanți în Comedia caragialiană, am știut măcar cum să ne păstrăm decența – Caragiale nu a avut de suportat tratamente sadice, implozive la nivel etic și estetic, deformări pe care Shakespeare avea să le cunoască sistematic în țara-i de baștină: „La urma urmei, un conservator paseist ca mine nu are nicidecum a se plânge că teatrul lui Caragiale n-a fost raliat modei regizoral-iconoclaste care-i vrea pe Othello alb, pe Hamlet homosexual sau incestuos ș.a.m.d. Încă nu i-am văzut pe Farfuridi amantul lui Brânzovenescu, pe Titircă posedându-l pe Spiridon, pe Leonida ciupind-o de fese pe Safta, ori pe Didina în relații lesbiene cu Mița…”

Dan C. Mihăilescu: „Cutreier hipnotic printre scrisorile unui Caragiale complexat de sărăcie și umilire aristocrată, îndrăgostit nărăvaș, ahotnic de putere și recunoaștere oficială, pliat ludico-parodic pe cele mai diverse așteptări epistolare, cinic și sentimental, mizantrop și altruist, înnebunit de România la 1907”. Cutreierăm, de fapt, sălașul unui paseist nevindecabil, pornind de la scrisoarea către Delavrancea din 15 (probabil) februarie 1908, care joacă rolul unui adevărat testament psiho-politic. Sexagenarul adesea frustrat, îi explică lui Delavrancea motivele pentru care se afiliază Partidului Conservator-Democrat al lui Take Ionescu. Într-adevăr, rândurile par nu a fi o „toană de moment” ci aduc explicații pentru un traseu politic… pe multe cărări, ce se bucură totuși de o finalitate în parte explicabilă. Câteva fragmente: „Acuma (fiindcă trebuie să-ți fac această confesiune), îți spun că eu am cerut lui Take să mă înscrie printre ai lui. […] Neînsemnat cum sunt, înțeleg că la voi n-am ce căuta. […] Eu ce forță am? Proprietate, nu; bogăție, nu; relațiuni de familie puternică, nu; talent, trecut politic, nu. Atunci? Atunci m-am gândit să mă duc la Take, să mă cufund în grămadă – în tramcar, acolo unde și cum i se cade unei valori absolut neglijabile ca […] – și m-am dus cu dragă inimă. […] Când intru într-o casă, nu pretind să mi se dea la masă un anume loc în vază; mă mulțumesc și la coada mesei să stau; căci, oriunde m-or pune, mai mic decât sunt n-am să fiu; ba, pot zice că mi-a plăcut oricând să stau mai departe de frunte și să las pe alții a trece înainte: nepotrivirea cu un loc de onoare mi s-a părut întotdeauna mai onorabilă când este în paguba persoanei decât când este în paguba locului. Dar dacă nu mi-a plăcut deloc să mă vâr spre partea de sus a mesei, iarăși nu pot primi să fiu trimis la bucătărie a linge talerele ca un nepoftit, numai ca să pot spune a doua zi celor de teapa mea că am avut cinstea să intru sub acoperământ de casă boierească”. Ei bine, este scrisoarea care motivează, explică majoritatea atitudinilor din opera lui Caragiale, din viața acestuia. La o adică, regăsim aici complexul originilor, „sindromul Karkaleki”, ce produce nevoia imediată de afirmare. Din acest punct de vedere, situația lui Caragiale nu e cu mult diferită față de Heliade plus Eliade, de Eminescu plus Cărtărescu ori Mateiu I. Caragiale și Emil Cioran. Evident, a nu se uita că până la statutul de „recunoaștere internațională”, Caragiale nu gustase nici din vreo „adulație locală”. Mi s-a părut viabil exercițiul comparativ Moliere – Caragiale! Era Moliere fericit în lume? Probabilitatea unui răspuns negativ pare cu mult mai acceptabilă – în ciuda talentului, a ocrotirii regale, rămânea în condiția sa ceva fără finalitate. Într-adevăr, în multe momente suferea deoarece nu i se arăta o considerație aleasă. Comediantul trecea în fața poetului. Toată lumea râdea la piesele sale, însă cine îl prețuia cu adevărat? Aflăm dintr-o legendă urbană cum, pe când trecea convoiul de înmormântare, o femeie simplă, întrebată cine era mortul, răspunde sec: „Ei, e ăla, Moliere!” – fără comentarii!

Descoperit în categoria „mimului genial”, Dan C. Mihăilescu scoate în evidență pluralitatea posturilor în care eul caragialian din scrisori se răstălmăcește. Atitudini ludice consacră jocul dialectic al contrariilor: Caragiale e serios când vrea să rănească, se socotește „literat prost”, se alintă jucăuș etc. Îmi vine în minte personajul lui Chaplin… Dar, până la urmă, scrisoarea e un teren de joacă bine asumat. Cert este că lui Caragiale redactarea unei scrisori nu presupunea din partea-i efort deosebit, mai ales când epistola era scrisă cu plăcere. Tonul era sincer, familiar, nevizând circumstanța decât în formulările adresate oficialilor ori „inamicilor”. Deși ar putea părea contrariul pentru o privire expeditivă, reținem via Cioculescu: „Cine a văzut, apoi, măcar o singură scrisoare a lui Caragiale, în original facsimilată, cu caligrafia atât de îngrijită, parcă destinată reproducerii fotografice, poate deduce încordarea pe care i-o prilejuia scrisul, chiar când era numai epistolar. Într-adevăr, nevoia acurateții formale atrăgea obligația conceptului, uneori chiar a unei serii de ciorne, până la transcrierea pe curat a textului atât de îngrijit”. Încordarea în cauză era prilejuiă de trei „ingrediente esențiale” (Dan C. Mihăilescu): obsesia „umilității extracțiunii” (condiția socială ce l-a ținut departe de lumea înaltă), mândria statutului de mărunt comediant, elanul răzbunător al celui de prea multe ori ofensat.

Cartea lui Dan C. Mihăilescu e scrisă după cum ne-a obișnuit: mai aproape de o formulă eseistică, cu un ton viu, polemic, întrebări mascate, toate acestea fiind dublate de o construcție bazată pe multe citate – oferite cititorului fie voit trunchiat, fie întregi, intercalate etc. Aceasta mi-a fost și motivația de a îngădui în materialul de față atât de multe „preluări”. În viziunea criticului, eul din scrisori poate fi surprins cu justă măsură doar dacă din mijloc (scrisoarea către Delavrancea, scrisoarea către Alceu Urechia – 25 iulie 1905, scrisorile berlineze) se pleacă către margine, acolo unde, gravitând continuu, vom înțelege rolul caligrafiei: „Caligrafia face parte din l’art de vivre. Cea care te deprinde din vreme cu măsura în toate: cu arta simplității și firescul solidarității, cu gustul pentru profunzimi, nuanță și rafinament, cu respectul față de credințele și valorile tradiției Locului, ca și cu virtuțile stoice întru ars moriendi”.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s