Carmen Mihalache – Alături de Ilie Boca

Alături de Ilie Boca

 

După cum afirma un prieten ale cărui gânduri au rămas împrăștiate în țesătura internetului, am înţeles câte ceva despre dialog – şi anume când el nu este posibil.

Firește, nu am de gând să inventariez toate asemenea posibilități dar în chip evident nu există dialog atunci când pornim din start să revărsăm asupra celuilalt un torent de idei, încurajaţi de orice cuvânt sau gest aprobator ori când, alimentându-ne permanent din propriile erori punem aceleaşi cuvinte sub altă formă şi le aruncăm din nou în nebunia jocului, având speranţa că ne vom convinge pe noi înşine de adevărul lor. Când, absorbiţi de amestecul gândurilor, nu mai avem timp să vedem că interlocutorul nostru face exact acelaşi lucru, că două râuri de cuvinte şi-au săpat fiecare propria albie, fără a avea nici cea mai mică șansă de a se întâlni. Nu există dialog când ne cantonăm într-un ton critic permanent care distruge din start orice idee ce ar putea pune în pericol soliditatea certitudinilor prezentului. Sau când, ocolind abil ideile dificile, ne aliem cu partenerul de dialog în criticarea opiniilor altora, fără să ne dăm seama ce uşor e să aluneci în groapa suficienţei, unde orizonturile dispar iar dialogul devine doar o bârfă cu stil. Nu există dialog atunci când, de la înălţimea ignoranţei noastre, încercăm să impunem celuilalt adevărul propriu, fără să privim măcar desenul de idei pe care s-a străduit să-l realizeze pentru noi.

De-a lungul unui dialog este esenţial să ştim să ascultăm, rămânând conștienți că fiecare convorbire își trăiește tăcerile sale. Uităm că de cele mai multe ori diferenţa de opinie e doar o problemă de perspectivă; prin dialog avem șansa de a experimenta o stare aparte, o co-împlinire a unor judecăți de valoare care își vor fi așteptat confirmarea. Știu că important e ceea ce rămâne după ce cuvintele au fost spuse, e drumul străbătut de cele două rostiri. Nu e nimic prețios în manieră aici, totul trebuie purtat la suprafață, fără poticneli stilistice, fără teama de a nu fi fost diferit.

Un asemenea drum trasează volumul semnat de Carmen Mihalache, intitulat „Carte cu Ilie Boca”, apărut în 2012 la Editura Corgal Press, Bacău. Deși percepută sub forma unei continuări firești a volumului din 2002 – „Magia amintirii – Convorbiri cu Ilie Boca”, cartea de față e cu mult mai complexă, definitivând câteva din traseele iconice pe care le-ar fi presupus interpretarea creației lui Ilie Boca. Mai mult, în chip fericit, Carmen Mihalache trece în revistă parte din poeziile închinate lui Ilie Boca, printre semnatarii textelor numărându-se Octavian Voicu, Mihail Sabin, Ovidiu Genaru, Horia Gane, Ioan Burlacu. O antologie de texte critice joacă dublu rol: pe de o parte, pe cel al recuperării creației lui Ilie Boca sub forma unei cronologii subiective, pe de altă parte pe acela al unei cortine cu rolul de a semnala spectacolul de certă valoare, jucat nu după reguli impuse, ci, după cum am lăsat să se întrevadă, consimțite. Iar întreg acest periplu se închide cu o fișă Ilie Boca, unde regăsim enumerate expozițiile, participările la taberele de creație, călătoriile de studii și documentare, distincțiile, bursele ori premiile ce i-au confirmat unicitatea.

Eseistă, jurnalistă cu o activitate îndelungată atât în presa cotidiană cât și în cea culturală, realizatoare de emisiuni de cultură la radio și televiziune, om de teatru, critic de artă, Carmen Mihalache reușește să găsească cele mai potrivite formule pentru a provoca destăinurea-fluviu, de a deveni dimpreună cu Ilie Boca participant activ într-acest șarjant spectacol al amintirilor, piesă ce are, printre altele, știința de a circumscrie condiția artistului.

Poate unul dintre marile merite ale intervievatorului este și acela de a nu-și fi creat un Ilie Boca propriu, artificial. Dimpotrivă, îl regăsim același „bucovinean hâtru” cu o „memorie fabuloasă”, om dedicat locului și faptei, cu timpul devenit regizorul unui spectacol în care știe să joace „și frumos și cu rost”. Ilie Boca reface o poveste: plecat din satul natal, ajuns pentru un an la Școala medie de Construcții Drumuri și Poduri din Câmpulung Moldovenesc, urmând mai apoi Grupul Școlar Siderurgic din Hunedoara, unde se face cunoscut drept un desenator de talent, va ajunge după ceva vreme în urbea lui Bacovia, unde constată că „oferta” artelor plastice nu era tocmai dintre cele mai fericite: „Am descoperit, cu surprindere, că la Școala populară de artă, unde urma să lucrez, era pe post de conducere un maistru și că, în afară de Ion Burdujoc, pictorul, o profesoară de canto și persoana mea, nu mai era nimeni cu studii superioare, cu specializări artistice. Existența artiștilor în Bacău era destul de precară. În memoria locului rămăsese doar Nicu Enea, dar el era plecat demult dintre cei vii. Pe undeva, pe la o moară veche, Anton Ciobanu își făcuse niște cuptore de ceramică și cam asta era totul”. Cu timpul, Bacăul se va fi instaurat însă în sufletul artistului, devenind loc de plecare pentru peregrinările sale tematico-cromatice, dar și spațiul unor noi și ample mișcări care, pe rând, s-au exprimat fie prin taberele de la Berzunți, Tescani, fie prin înființarea Uniunii Artiștilor Plastici Bacău ori a unor manifestări ce au devenit tradiție, precum „Saloanele Moldovei”. Dintr-această lume viu colorată, de un ceva aparte, Ilie Boca reține trăsături (de caracter) ale celor ce i-au fost apropiați: nu este uitat Gheorghe Velea, în timp ce despre George Apostu reține că „avea multe proiecte și țin minte unul dintre ele – voia să ridice niște sculpturi uriașe, în ciment, pe deal, la Tescani” – același Tescani pe care îl considera inedit, „e altceva care dă culoare farmecului locului, marcat de tihna care te îmbie să lucrezi, de istorie, cu urme ale unei străvechi civilizații (Cucuteni peste deal, Poduri,  unde a pictat și Ștefan Luchian), cu o climă blândă de deal împădurit. E locul unde Enescu și Jora s-au înrudit și au creat. Un loc pe care, după ce l-ai cunoscut, nu poți să-l uiți niciodată”. Apoi, lista poate continua cu oamenii pe care îi consideră ziditori întru spirit, întru cunoaștere: Andrei Pleșu, Dan Hăulică, Horia Bernea. Și de la oameni… înapoi către locuri: interesante pentru această primă parte a cărții în discuție sunt și aprecierile ce se leagă de lungile sale călătorii în Italia, Rusia, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Germania, Finlanda, Turcia, Grecia, Elveția, Franța, Egipt, Statele Unite – devenite exemple-satelit pentru experiențe inedite.

În spatele acestor antroponime și toponime se naște un spațiu arhetipal, un loc în propria-i desfășurare, descris pictural ca reverie a zborului. În mai multe rânduri, Ilie Boca reușește să surprindă câteva tușe ale organicității artistului: plecând de la Bernea – „El spunea că în zilele noastre, artistul nu mai e un demiurg, ci un receptacul. Un sistem deschis, capabil de reconsiderări, retrăiri refaceri ale unor trasee culturale”, ajunge să demonstreze cum „fiecare lucrare topește în ea o mulțime de elemente, de simboluri. Lupta mea este una cu suprafața și cu elementele care o compun. Caut o expresivitate anume a acestora, caut «nedescoperitul». Lucrez în serie, revin la lucrări, pun o pată de culoare, reiau motive, teme”. În această ecuație artistul echivalează cu o natură neliniștită, aflată în căutarea unei mărci proprii.

Sunt nenumărate plusurile „cărții cu Boca”. Alături de cele deja semnalate, nu putem trece la concluzii fără a mai aminti disponibilitatea pe care artistul a arătat-o (de-a lungul decadelor) câtorva truditori ai literelor, în realizarea unor proiecte comune – Ovidiu Genaru, Calistrat Costin, C.D.Zeletin, Marieta Rădoi-Mihăiță, Constantin Donea, Gheorghe Iorga, Victor Mitocaru, Elena Ciobanu, etc.

Autoarea cărții mizează așadar inteligent pe verva autorului, pe vorba dulce ce făurește „istorii”, dar și pe propria abilitate de a rămâne asupra esențialului, de a stimula aducerea-aminte, de a reîmprospăta fericit memoria și de a oferi iubitorului de cultură mărturia vie a unui spirit mare. Desigur, se va fi vorbit și în acea vreme de Ilie Boca: „Verdele saturnian, plumburiul, negrul și brunul, iată tot ce-i trebuie lui Ilie Boca, spre a spune că miezul lumii, montat în culorile acestea ale tristeții, e de foc și de sânge și că asta se numește viață lăuntrică hrănită din sevele unui ideal de autodepășire” (Ion Frunzetti); „Zboară reci făpturi prin spații peste fruntea lor cununa / își retrage zilnic spinii figurinele sunt vii / din amurguri cade pata care recompune luna / iar pictura se învață noaptea printre insomnii” (Mihail Sabin).

 

 Marius Manta

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s