Mirela Bălan – „Un sărut mai adânc”

Mirela Bălan – „Un sărut mai adânc”

 

S-a mai spus, distanța dintre savoir și faire implică o metamorfoză. Însuși drumul devine semnificant pentru suma ipostazelor în parte ludice. Debutul fericit al Mirelei Bălan este semnul cel mai credibil al unei prefaceri culturale. Apărut la Editura „Art Book”, „Un sărut mai adânc” reabilitează în poezia băcăuană contemporană o senzualitate ce părea definitiv pierdută. „Inerțialitatea existenței” pare a se topi treptat în marasmele unui erotism devoalat. Sper să nu greșesc, Mirela Bălan este membră din 2010 a Cenaclului literar virtual Lira 21, condus de poeta Cristina Ştefan; frecventează apoi Cenaclul “Octavian Voicu” al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Bacău, publicând până la apariția volumului în discuție doar în antologii de poezie. Versul autoarei probează de la început maturitate, persiflează banalul, pendulează fără oprire între paradigma trecutului și a unui prezent continuu.

Trezite dintr-un somn adânc, obiectivate voit în categoria diafanului, „poemele de luni sunt lungi”, echivalând cu o înșiruire de portative din unda cărora sonurile se cufundă pentru încă o dată în aduceri-aminte. „Poemul de vineri” este carnal, doar el poartă însemnele unei senzualități implozive, martor rămânând ego-ul ce își depășește propriile neputințe. Sâmbăta e ziua așteptării, e ziua de dinaintea unui eveniment întors către luciul oglindirii, pentru ca regina timpului, duminica, să echivaleze cu „o zi cât un anotimp, / un anotimp cât o viață” („Săptămâna unui poem”). Având o structură germinativă, primul poem al volumului devine în economia edificiului arta poetică prin excelență, confesiunea zero dinspre care pleacă progresia geometrică a unicității. În semiotica ființei, viața însăși trebuie reținută sub forma unei redescoperiri continue: „ochiul neostoit în căutare // cu aripa-i întinsă zvelt / abia ating pielea lucrurilor / atât de banale / atât de cunoscute // totuși mereu în altă nuanță / de nerecunoscut / stârnind / sărutul…” („nesocotind memoria lucrurilor”). Am înțeles așadar că poezia Mirelei Bălan este asumată existențial, „roșul arterial” trasând coordonata verticală: „roșul arterial se revoltă / de-atâta recunoaștere / versurile încep să se clădească / mâna ascultă…” („în oglinda retrovizoare”). În fapt, volumul ascunde mai multe arte poetice, împreună asigurând un feedback în timp real, bazat pe funcția fatică: „Când scriu / sunt asemeni unei femei în durerile facerii – / nerăbdătoare în privința înfățișării, / nehotărâtă asupra numelui – / de-ar fi ușor de rostit / în toate limbile pământului… // Când scriu / lăuntrul devine / formă, / sens, / frumusețe” („O semiotică a ființei”).

Un imaginat dialog cu o actriță, „Acuitate în anotimpuri mai sonore decât par”, propune cititorului în cheie metaforică condiția atavică a celui condamnat la a-și juca piesa până la capăt, pentru ca, în același poem, apariția unei sinestezii să deschidă posibilități psihanalitice de interpretare, având în fundal macroprocesul unei reinventări (pseudo)expresioniste: „Un tren alb gonește printr-o noapte de gânduri, / îți inundă nările și pupilele arse de nesomn. / Te-ai prinde cu morții însămânțați într-un câmp iernatic, / prelung stol mirosind a cer. // Brusc o gară în culori vii ca de scenă / și clipe, clipe, clipe cu faza lungă tropăie pe retină; / același actor plânge, râde aproape desăvârșit, / însingurat printre toți oamenii pământului”. În tot acest cadru, raportarea la Dumnezeu devine ușor prețioasă, marcând un iconoclasm latent: „ești asemeni unui cuvânt / ce nu există / în dicționar // totuși rostit / îmi stârnești sensul” („iubitul numit Dumnezeu”) sau „Inocent însă nu Te mai pot privi. / E vuiet interminabil! / Simți?” („religiously anonymous”).

Tema centrală a volumului conjugă ipostazele iubirii – erotism abrupt („fior”, „dor de muguri”), capriciu feminin („capriciu”), iubirea căzută-n cruntele legi ale temporalității („Happily ever after”), mimetism conjunctural („Une fille de l’est” – mi-a adus aminte de romanul lui Andrei Makine) ori ferecătură antinomică ce amintește de coincidentia oppositorum („La mine ninge de la stânga la dreapta, / la tine de la dreapta la stânga. / E frumos pe pământ și tandru”). Rareori, autoarea probează disponibilități nebănuite și pentru zona miniaturalului – e cazul poemului „aproape static”: „pe vârful pantofului / se odihnește un flutur / îmbrăcat în pete de roșu / pulsează lent ca o rană deschisă / curba aripii descrie / desăvârșirea tristeții”. Iar dacă actul critic este suprimat / închis printr-o personificare („Ea, critica”), tectonica scrisului mărturisește libertatea absolută: „dragostea de tine cuvântule / știi cum se întâmplă / mă gândesc intens la unul din noi doi / iar tu vibrezi atât de sonor / când te cuprind / izbucnești incandescent / dintr-o lavă de sensuri / tărâmul născut / e doar un pre-text / de-ajunge / în nesfârșirea albastră / eu” („autocunoaștere”).

 

Marius Manta

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s