Ioan Prăjișteanu – „Prizonierul cercului”

Ioan Prăjișteanu – „Prizonierul cercului”

 

Undeva spre finele anului 2011, apărea la Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, volumul de versuri „Prizonierul cercului”, semnat de Ioan Prăjișteanu. O parte a coordonatelor lirice ce marchează universul liric au fost cu pricepere prezentate în prefață de către Elena Pârlog. Iată că, la aproape un an de la apariție, volumul își păstrează intact farmecul inițial, se autorecomandă sub forma unui discurs serios și sobru, ce scapă în prea puține rânduri către melancolii (voit) desuete.

Cumva amintind de Nichita Stănescu, și lumea lui Ioan Prăjișteanu pare a rămâne sub semnul ludicului existențial. Ne aducem aminte,  „natura se făcu un cerc, de-a-dura, / când mai larg, când mai aproape, / ca o strângere de ape”. În cazul poetului băcăuan, privirea nu mai țâșnește către înalt, ci scormonește către zonele de taină ale pământului. („Am lovit pământul / să audă și cei de dincolo / că vreau să învăț / Cum să trăiesc, / Cum să mor, / Cum să iubesc”). Zborul apare doar pentru o clipă și doar în marginalitatea unui eu dezinteresat de efemer. La rigoare, a nu se înțelege că Ioan Prăjișteanu reface trasee stănesciene; nici pe departe, cuvântul de la care se pleacă e o realitate deja obiectivată. Mișcarea se face dinspre exterior către „interioare”. Deși sintagma din titlu nu provoacă, nu își surprinde cititorul, va acoperi cât mai exact realitățile în primă fază intuite ale existenței poetice.

Cercul e mai degrabă motiv al refuzului propriei înstrăinări. Poetul se gândește / definește odată cu șansa fiecărui nou start. Dimineața, alături de varii diapozitive poetice ce compun în registru senzual chipul femeii, ori de un rău famat cod al speranțelor sunt esențele tari ce complinesc universul livresc. Doar la prima vedere poezia lui Ioan Prăjișteanu dezvoltă o odă iluziei: „Păsări și suflete cu o aripă frântă / încremenesc în zbor. / și tot în dimineața asta / vom prinde un peștișor de aur / și vom uita să-l rugăm / să ne împlinească / nevinovatele dorinți” („Dimineața”). În timp ce „femeia ar vrea să adoarmă” iar fructele se-mbujorează, în timp ce „plăcerea îi fierbe în trup, / fruntea îi cântă / de patimă („E vară, miez de ziuă”), gândirea poetului pare să găsească rezolvări viabile printr-o prefigurare a echilibrului. În fapt, întreg lirismul volumului se naște din „drama” hegeliană. Permanentizarea unui mod de a resimți neputința nu poate fi soluția finală: „Nicio oglindă / Nu mă mai vede. / Respirația e un abur fantomatic. / Mă înfășor / În jurul pomilor / Din fața verandei. / Cât chin nestatornic / Se simte în îmbrățișarea lor… // Am rămas doar cu inima; / E singura vietate care mai respiră. // În acest tablou / Mai adie câteodată / Un vânt aspru, ca de piatră” („Aer pietrificat”).

Paradoxal, iubirea îndeamnă la castitate. Lumea creionată în acest volum își mărturisește limitele doar cât timp cade pradă „peștișorului de aur”. Cercul – limitativ se resemantizează odată cu sinceritatea versului. În ciuda unei dezvoltări graduale către un ton rece, Ioan Prăjișteanu are o „factură diurnă”, nu își așază lumea sub păcatul veșniciei. Cuvântul își regăsește în permanență decența. Altfel spus, e o lume ce se închide în căutarea propriei renașteri: „Nu mă părăsiți, păsărilor, / Când vine gerul, / Adăstați / Sub streșini de case! / Rup din pâinea mea de fiecare zi / Să vă hrănesc cu firimituri. // Eu rămân aici / Să nu se stingă focul. / V-aștept…” („Speranțe”).

Poetul nu echivalează cu cel ce „mijește” versuri. Poetul e cel care înțelege palimpsestul, e santinela ce „păzește / Bărbătește / Biblioteca de cartier, / Alungând pe oricine / Dorește să mângâie / o carte” („Omagiu…”). „Despărțitea”, „În afara cercului”, „Final de stagiune” (completate la nevoie de „Constantă”) alcătuiesc un triptic explicativ pentru modul încărcat de originalitate în care este subînțeleasă existența. Dinspre contemplativ – „Peste spectatori căzuse / Cortina, / Stâncă de catifea. // Toți tăceau, așteptând / Un final / Care nu mai venea. // Și măștile au început / Să plutească; / Cuvintele s-au risipit // În urma lor, pe scenă / Urcară hienele / Să facă moarte printre / Cuvintele ce aveau să vină…” („Final de stagiune”) -, sărim deodată către voință de putere (poate cel mai reușit text al volumului!): „După moartea care fuge / Arunc un cotor de măr / Cu amprenta dinților mei. // După moartea nesătulă / Arunc cu pietre vopsite / În sângele meu țâșnit / De sub tăișul coasei („Curaj”).

Din când în când prezente – notele idilice, melancolia, tușele pastelate sunt momente de repaus de-a lungul unui traseu al descoperirii propriului eu, consolidând un poem-refugiu în fața efemerului. Prizonierul cercului face parte din rara stirpe a damnatului victorios.

 

Marius Manta

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s