Gabriela Garmacea – Memorialistica epistolară, literatura lui Mihail Sebastian

Memorialistica epistolară, literatura lui Mihail Sebastian

Nimeni nu poate infirma influența pe care a avut-o Mihail Sebastian atât în epocă, cât și în anii ce i-au urmat. Dacă într-o primă fază posteritatea nu avea totuși să îi fie extrem de îngăduitoare, mai ales începând cu anii nouăzeci, odată cu publicarea jurnalului, apele receptării sale au început să se tulbure, să iște tot felul de controverse. Au apărut materiale cu pretenția nedisimulată de a schimba căi de interpretare, au fost voci ce i-au contestat minima valoare ori dimpotrivă, care l-au așezat în imediata apropiere a unor nume de notorietate mondială. Consider că sunt rare eseurile / articolele ce au găsit dreapta măsură, calea de mijloc pentru situarea in vivo a unui om, a unei opere. O asemenea reușită “cuminte”, cu mult discernământ și mai ales cu o capacitate infinită de a demonstra seriozitate, echivalează cu lucrarea Gabrielei Gârmacea – “Literatura lui Mihail Sebastian”, apărută în 2012 la Editura CD Press. Viorica S. Constantinescu nota pe coperta a patra: “Scrisă cu talent și pasiune, foarte informată, cartea este realmente o reușită, un demers de care istoria și critica literară vor trebui să țină cont când se va dori să se recunoască în nuanțele ei o epocă atât de fascinantă încă, epoca interbelică. Să cunoască nu doar oamenii care au făcut-o unică, ci și fenomenul artistic formator al unui alt tip de intelectual, asemănător cu cel din Occident, departe de balcanism sau slavism.” Evident, autoarea nu ne dezvăluie doar componente ale “literaturii lui Mihail Sebastian”. Exercițiul are drept țintă stabilirea unor puncte de legătură veridice între biografia Mihail Sebastian și elementele unui soi de biografism resimțit organic. Poate că, marele merit al cărții îl constituie capitolul central dedicat corespondenței lui Mihail Sebastian. Cu emoție dozată sunt de reținut traseele parcurse de mai multe subiecte majore în epocă – tradiție / modernitate, noua condiție a artistului, tehnicile narative inovatoare, “problema evreiască” etc. Cele de mai sus (cărora li se adaugă teme secundare) compun în fapt destinul unei literaturi aparte care prin roman și teatru, prin problematica deschisă de personajele acestora măsoară credibilitatea unui gen nou de critică și istorie literară.
Din fragmentele preluate și comentate, obținem imaginea evreului naturalizat, intelectual de notorietate al Bucureștiului interbelic, o apariție care declanșează viață literară, un om credibil ce uneori se zbate între granițele frivolității. Deși scrisă cu obiectivitate, apelând la cele mai serioase surse de documentare, beneficiind de un efort susținut și de un registru grav al evocării, cartea Gabrielei Gârmacea reprezintă după cum afirma în cuvântul introductiv Mihai Zamfir “un act de pietate: profesoara din Onești, doctor al Universității din București, nutrește față de Mihail Sebastian o iubire veche și fără rezerve. Cum poți iubi un personaj pe care nu l-ai cunoscut, dispărut cu mult timp înainte ca tu să fi venit pe lume – iată unul dintre paradoxurile agreabile ale literaturii. Nu este aici vorba doar de atașamentul obișnuit față de piesele și de romanele unui scriitor; Gabriela Gârmacea s-a atașat mai ales de omul Mihail Sebastian, de inteligența și de sensiblitatea acestui literat subtil, al cărui destin nedrept continuă se ne impresioneze.”
Volumul în discuție este alcăuit din patru capitole majore – “Viața lui Mihail Sebastian”, “Proza lui Mihail Sebastian”, “Teatrul lui Mihail Sebastian”, “Corespondența” – cărora li se adaugă “Bibliografia”, „Bibliografia critică”, „Articole din periodice”, precum și fotografii din arhiva autorului oferite de Cornelia Ștefănescu.
Drept unealtă principală în organizarea întregului volum de informații se află memorialistica epistolară. Cele patru capitole menționate sunt scrise pe această linie, Gabriela Gârmacea revenind (după cum s-a spus!) la așa-numitul lansonism universitar, înțelegând realitatea operei drept un act complementar vieții, autorul disipându-se în personaj. Astfel, după cum era de așteptat, sunt numeroase punctele de interes ale cărții. Să ne apropiem de câteva dintre acestea. Mai întâi, îmi doresc a fi consemnată realitatea Brăilei în conștiința scriitorului: “Spuneam în rândurile trecute că nu există în Brăila 40 de adolescenți. Să mă lămuresc. Dacă se cheamă adolescent cine are 18 ani, atunci am mințit. Mă gândesc ce jalnice ar fi cele două ore, pe care vroiai să le dărui «prietenilor» d-tale de aici și să văd ce stingherit ai fi fost d-ta însuți închis între pereții strâmți ai neînțelegerii lor. «Eu să stau de vorbă cu inimile lor; ei de vorbă cu tristețea mea». Dacă i-ai cunoaște, domnule Baltazar, și dacă ceea ce spui d-ta nu ar fi realmente trist, ai râde. Băieții nici măcar «de treabă» nu sunt. Iar fetele nu își pot scuza incolora prostie nici cu un romantism perimat, dar teatral simpatic. Altădată simpla veste a venirii unui poet, le-ar fi dat nopți de insomnie. Astăzi, conștiente de propria lor valoare, sunt feministe. Nu citesc Samain (de fapt nu citesc nimic). Nu cântă Chopin. Repet ar fi fost o zi desăvârșit ratată” (scrisoare către Camil Baltazar, datată 17 februarie 1927 – așadar la vârsta de douăzeci de ani). Scrisoarea e în bună măsură un strigăt de exasperare, un strigăt pentru un ajutor pe care Mihail Sebastian chiar îl va căuta pentru “strămutarea” în București. Peste timp, ajuns în București, Nae Ionescu îl va ajuta să publice la „Cuvântul”, unde îi va avea drept colegi pe Mircea Eliade, Perpessicius, Camil Petrescu, Ion Vinea. Activitatea de jurnalist începe sub semnul neliniștilor și continuă pe fundalul apariției primelor manifestări ale mișcării legionare. Nu voi trece peste episodul din 1932, petrecut la una dintre întâlnirile grupării Criterion. Petru Comarnescu le propusese prietenilor săi să organizeze un ciclu de conferințe despre personalități contemporane. Cei aflați în vizor veneau dinspre “domenii” diferite: Gandhi, Lenin, Mussolini, Charlie Chaplin, Proust, Gide, Freud, Bergson, Picasso. Incidentul pare a fi important pentru modul în care Mihail Sebastian se va raporta la “problema evreiască” de-a lungul timpului: “Un incident mai puțin grav și care s-a soldat în favoarea noastră a avut loc la simpozionul despre Charlie Chaplin. Printre vorbitori era și Mihail Sebastian. Când i-a venit rândul, cineva de la galerie a strigat: «Un ovrei despre alt ovrei!» Mihail Sebastian era în picioare, cu câteva foi pe care își însemnase planul conferinței. Se făcuse foarte palid. A rupt foile, a făcut un pas înainte și a început cu o voce fierbinte, sugrumată de emoție. «Aveam de gând să vă vorbesc despre un anumit aspect al artei lui Charlor, a spus. Dar cineva dintre dumneavoastră mi-a adus aminte de ovrei. Și-am să vorbesc, ca evreu, despre evreul Charlot…» Sala a izbucnit deodată în aplauze”. În viziunea lui Eliade, a fost una dintre cele mai inteligente conferințe pe care i-a fost dat s-o asculte.
Literatura lui Mihail Sebastian: “…Preocuparea principală a criticului în aceste articole este de a contura că romanul se situează dincolo de definițiile consacrate speciei literare de manualele școlare. Spirit modern, Mihail Sebastian teoretizează o literatură fără convenții, pe care ar reprezenta-o scriitorii din generația sa: panlirismul. Acesta s-ar defini ca plăcere pentru confesiune, pentru autenticitate, sinceritate, adică la un roman nou în care se renunță la narațiunea de tip convențional, unde cititorul putea anticipa evenimentele sau evoluția personajului”.
Odată cu acest volum, Gabriela Gârmacea ne introduce în culisele unui mod de a fi cu date identitare dintre cele mai interesante, o conștiință interesată în permanență de propria-i descoperire. După cum sesiza și Nora Iuga în “Jocul și visul. Ascunzătorile lui Mihail Sebastian” (“România literară”), “Numeroasele extrase din corespondența lui Mihail Sebastian fac ca scriitorii cu care întreține un schimb asiduu de scrisori să-și recapete în cartea Gabrielei Gârmacea prezența lor vie. Cei mai pregnanți sunt Camil Petrescu și Camil Baltazar, ultimul în care Sebastian vede poetul prin excelență, pare să fie prietenul lui cel mai apropiat.” Corespondența va fi, așadar, un reper în conturarea profilului uman și intelectual al lui Mihail Sebastian. Prin intermediul acesteia sunt definite relațiile interumane, cât și fluctuațiile interbelice. Teza de la care se pleacă este până la urmă aceea că “…în corespondență, Mihail Sebastian se autoportretizează.”

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s