Zig – zag literar. Update romanesc

Zig – zag literar. Update romanesc

Nu am crezut aproape niciodată în semne prevestitoare, nu îmi ciulesc urechile când, de undeva din spate, televizorul îmi descoperă “cadourile” zodiacului. Nu cred în aleatoriu, în hazard. M-am chinuit dintotdeauna să îmi trasez linia orizontului plecând dinspre date sigure, eventual de la un set de reguli străvechi. De multe ori am reușit! În ciuda tuturor acestor realități, în ciuda unui firesc în ale cărui granițe am respirat cu ușurință, mi-am propus pentru luna în curs un soi de experiment. Dacă alegeam alteori pentru Literaturbahn o carte și în funcție de “cota” sa ori de momentul apariției, dacă urmăream reacțiile pe care aceasta le atrăgea în presa culturală, iată-mă propunându-mi de această dată a citi la voia întâmplării! Ce anume? – roman contemporan, mai precis, primele patru cărți ce îmi vor intersecta privirea! Nu aș putea motiva cu sinceritate de ce am ales cifra patru; probabil dintr-un soi de comoditate, ori mai degrabă din dorința unei remize: ar fi putut fi două bune, două proaste. Ar fi putut fi și altfel. Dar n-a fost să fie!
Știu, deși va avea rol de concluzie, va fi așadar nefericit plasată în această parte a materialului, vreau acum să se înțeleagă că doar una din cele patru cărți își merită… statutul! Voi încerca în câteva cuvinte să vă invit la a-mi dubla lecturile și la a-mi împărtăși constatările.
Prima încercare e girată de către Cristian Mungiu și Dan Silviu Boerescu, apărută la una dintre cele mai frumoase edituri ai ultimilor ani – Herg Benet. “Dona Juana” întruchipează diferitele ipostaze ale unui narator creditabil. Autoarea – Lorena Lupu – pare a fi considerată de multă “lume bună” (vai nouă!) una dintre vocile promițătoare ale tinerelor generații (am ales voit o asemenea exprimare de lemn!). Deși s-a dorit a fi așezat în linia celebrei piese a lui Tierso de Molina – “Don Juan – El burlador de Sevilla y convidado de piedra”, consider că romanul are prea puțină fantezie, aproape deloc știința frazei, în timp ce personajele sunt mai degrabă pale schițe ale realităților contemporane din cluburile bucureștene. Într-o pseudo-prefață, Cristian Mungiu considera că “cine va citi cartea ta fără să te cunoască și pe tine pierde jumătate din erotism – și din farmec, dacă-mi dai voie. Pentru că personajul cel mai interesant în toată afacerea asta ești tu.” Cu regret, mărturisesc că nu am cunoscut-o pe autoare – sper din toată inima să nu-i semene cărții. Ei bine, din dorința de obiectivitate, cred că merită amintite și câteva plusuri. Acestea sunt legate de replicile inteligente ale personajului principal feminin, care conferă un soi de verosimilitate întregului text. Succesiunea ipostazelor alcătuiesc viața din Club Bizarre, loc straniu după cum arată și numele, unde identități felurite se pierd lăsând loc unor apariții grotești: Dudessa, Anton – țiganul dansator, Estelle, Mira, Alfonsinho – patronul localului etc. E romanul lipsei de vigilență asupra calității umane. Nu sunt vreun soi de puritan dar când construcția presupune aproape exclusiv plăcerea de exhibare licențioasă, încerc să mă retrag fără să emit pretenții de niciun fel. La polul opus se află personajul-eroină: “Sunt femeia tuturor bărbaților și bărbatul tuturor femeilor. Ați auzit asta și de la Iulius Cezar, dar el a murit de mult; eu sunt încă în viață. Vânez plăcerea pe toate căile posibile. Uneori o pândesc îndelung, de prin tufișuri, până când îmi devine accesibilă. Alteori sar pe neașteptate asupra ei și o înghit pe nemestecate, ca un șarpe boa.” Așadar, am adulmecat, am sperat, am citit, dar n-am rămas cu nimic. Decât cu certitudinea că și Cristi Mungiu poate greși. Și încă cum!
Paradoxal, dacă de la primul roman nu am avut mari așteptări, autoarea rămânându-mi mai degrabă simpatică, cel de-al doilea mi-a prilejuit din plin un gust amar. “Viețile paralele” se bucură din partea Editurii Cartea Românească de o promovare cu totul specială. Pagina de internet ți-l semnalizează din câteva în câteva secunde, ca fiind romanul ce prin excelență recompune cea mai importantă perioadă din zbuciumata viață a lui Eminescu, mai precis între 28 iunie 1883 și 15 iunie 1889. Florina Ilis este deja celebră pentru câteva din succesele anterioare, în special datorită “Cruciadei copiilor.” Am convingerea că din calcule pe care le putem presupune, romanul se va bucura într-adevăr de o receptare favorabilă. Mai mult, probabil că va cunoaște și niscaiva premii literare. Totuși, de la dorința de a-l echivala cu un roman-eveniment, menit să schimbe percepția asupra vieții poetului și până la “realitățile în parte ficționale” adunate în cele aproape șapte sute de pagini, e cale lungă! V-aș ruga să vă imaginați un corp al cărui fizionomie ar fi asimetrică și ale cărui diformități ar fi prețuite la rang de nemaivăzut; un amalgam de scrisori cu dublu destinatar, aduse cercetării aleatoriu, fără vreun criteriu operant; o zi de primăvară însoțită de “Metastasis”-ul lui Xenakis. Dimpreună vor avea puterea să sugereze, poate, neputința de care a dat dovadă Florina Ilis în acest roman greoi, însă scris, se pare, cu mare vervă. Timpul va decide. Eu voi reține pentru dumneavoastră doar atât: “Simțurile omului nu sunt făcute decât pentru calitățile lucrurilor, adică viind în atingere mediată sau imediată c-un obiect într-un mod hotărât, lăsând cu totul nedezlegată cestiunea dacă acele calități sunt inerente lucrurilor. Căci simțurile produc fiecare dintre ele o serie de fenomene, oricare ar fi impulsul. Fuți o muiere, comunici direcția ta de mișcare în infinit. Nemurirea ta consistă în viața și figurile de procreațiune a copiilor tăi. Nemurirea? Totdeauna mișcarea se comunică în linie dreaptă”. Q.E.D. Sau cel puțin…
Notez cea de-a treia apariție în micul meu top cu un plus, fie și pentru felul direct, doar aparent lipsit de complexitate, de a spune (cuvântul e bine ales!) o dublă poveste de iubire. Într-o lume ce își declamă în piața publică excentritățile și diformitățile, normalitatea capătă un statut ce frizează absurdul. Corina Sabău publică la Polirom “Dragostea, chiar ea”, o reușită punere în scenă a unei teme ce a făcut carieră în tot secolul douăzeci: lipsa comunicării din cadrul cuplului. Mia, o apariție obișnuită, angajată în cadrul Ministerului Agriculturii, începe să conștientizeze monotonia relației cu Vlad. Deși situată odată sub semnul fericirii – “Apropierea dintre ei e atât de mare, încât Miei i se pare uneori că, la fel ca într-o poveste pe care a citit-o în copilărie, apartamentul lor se va desprinde de bloc și va pluti deasupra orașului, a blocurilor și copacilor, deasupra oamenilor care se sărută de noapte bună sau își înfășoară picioarele umflate în foi de varză și se va opri departe, foarte departe, într-un loc pe care nu l-au văzut niciodată.” -, relația dintre cei doi se șubrezește și din pricina apariției lui Teo, inginer care se ocupă în cadrul ministerului cu sistemele de informatică: “Numai că în pat, înainte de a adormi, iubitul ei îi povestește cum colegul lui Aurel, ducându-se până la Crevedia, s-a îndrăgostit de o chelneriță cu care s-a însurat săptămâna trecută și atunci ea își dă seama că lui i-au trebuit patru ani și jumătate ca s-o ceară de nevastă.” În ciuda trăirilor pe care ulterior le experimentează alături de Mia, Teo va continua să își pună pe primul plan copiii (Jana și Miți) din căsnicia anterioară cu Lily. Chiar dacă toate acestea par a forma mai degrabă un scenariu pentru o telenovelă de proporții, un cuvenit simț literar o păstrează pe Corina Sabău în limitele impuse de principiile de estetică literară. Revenind, cartea amintește de unul dintre filmele ce a rulat la început de an în cinematografele din țară – “Primul an de căsnicie.” Tumultul vieții îi va surprinde pe cititor și personaj deopotrivă. După consumarea unor momente tandre, atât Mia cât și Teo vor regreta noua situație în care se află. Violența lui Teo asupra fostei soții e mai degrabă încă o manifestare a neputinței sale de a se înțelege pe sine: “Preț de câteva secunde, Teo simte că se va năpusti asupra ei, o va lua de ceafă și o va izbi cu capul de trepte. Și o s-o izbească nu o dată; o s-o izbească până când corpul îi va rămâne inert și va vedea țâșnindu-i sângele. Doar așa n-o să-i mai audă niciodată vocea și n-o va mai vedea dând din cap și strâmbându-și gura ca acum. […] Furia de mai devreme se preschimbă într-o toropeală plăcută; ca atunci când te leagănul trenul sau, dintr-o cameră încălzită, privești pe fereastră cum cade ninsoarea.” Încercând să se despartă de un trecut defavorabil, cei doi (Mia și Teo) se vor căsători, apoi vor regreta. Peste toate, apare sarcina; pe care Mia nu o va ingădui. Cei doi bărbați, Teo și Vlad, rămân variante “credibile” ale aceleași vieți: “…acum face calcule și evaluări, îi compară pe Vlad și Teo ca pe două vite întinse pe masa de abator. Dar tot nu știe să întindă mâna și să aleagă. Și e normal să se poticnească; strângând-o în brațe, unul dintre bărbați îi omoară tot trecutul. Tot el s-ar descurca binișor și ca tată al copiilor ei […] Numai că nici la diminețile de weekend, în care trândăvește până târziu, vorbind nimicuri și lăsându-se gâdilată până se îneacă de râs, nu-i vine să renunțe. Iar diminețile astea de la celălalt le primește. Parșivă, dragostea continuă să se joace cu ea, forțând-o să ghicească unde s-a ascuns, în bărbatul care vorbește mult și însuflețit, ca un vânzător de aprozar încântat de marfa sa, ori în celălalt, ce caută cu privirea depărtări…”
Ce-i drept, dacă romanul Corinei Sabău mi-a adus aminte în unele locuri de “Nora sau balada zânei de la Bâlea Lac” – Mircea Nedelciu, am așezat singura carte ce m-a impresionat cu adevărat în linia “Orbitorului” ori a “Nostalgiei” lui Cărtărescu; “Hotel Universal” (Simona Sora, Editura Polirom) e o carte mare, pe care istoriile “manierelor” literare nu au cum s-o treacă cu vederea. E un roman de tip alegoric, ce pleacă de la mitul labirintului și care girează fatalitatea unui loc încărcat de mister, care la rândul său marchează destinele unor personaje-vizionare. Simona Sora suprapune tehnici literare diferite, le re-orientează semantic, deschide zone noi pe care le apropie unui cititor abil, înzestrat cu inteligență și discernământ. Romanul său e un palimpsest viu al unei lumi ce reînvie aproape necondiționat. E lumea din Hotel Universal, un fel de Han al Ancuței reorchestrat, în care fiecare personaj îi supraviețuiește câte unei povești. Chiar dacă interioritatea stă sub semnul schimbării – “Tu știi că nu-i nicio fericire să vezi ce-i înlăuntrul omului, pentru că nici acolo, nici în afara lui lucrurile nu sunt așezate odată pentru totdeauna și se schimbă până să apuci să spui ce și cum. Închizi ochii și te uiți la omul din fața ta și vezi că vrea să fugă, că visează, deși e miezul zilei, un nimic care i-a atins mândria sau buzunarul, că face copii dar nu știe cum îi cheamă. Apoi își aduce aminte, se așază un minut și-i pare rău de nestatornicia asta care trece prin el și pe care n-o poate opri pentru că nu l-a învățat nimeni s-o facă”-, Hotelul Universal e deopotrivă axis mundi și imago mundi: “Din vârf, hotelul părea un schelet de mastodont, un hău fără fund ce începea imediat sub bolta craniană, la suprafața tremurătoare a circumvoluțiunilor prefrontale, și se termina în măruntaiele cloacei de pământ mustind de lighioane din străfundurile Universalului. În mod sigur, dacă ar fi avut acces ziua la privirea întoarsă înăuntru din transele ei nocturne și ar fi văzut ce se afla în pivnița colcăitoare care nu fusese încă asanată și cimentată ca să se facă crama, Maia n-ar mai fi rămas un minut în mansarda ei ferită de la ultimul etaj. Dar ea vedea puțin și schimbător, vedea camerele izolate, fără nicio scară între ele, cu locatarii lor, din ce în ce mai izolați unii de alții pe măsură ce clădirea în formă de oală […] prindea consistență.” Cartea Simonei Sora e un roman de atmosferă, acțiunea neexistând ori având valoare exclusiv simbolică. Personajele sunt dintre cele mai ciudate (Maia – o tânără ce pleacă la Revoluție în căutarea libertății dar care ajunge să ducă o viață însingurată, Aliona – clarvăzătoarea din Moldova care alături de Diana au acces la unele din tainele firii umane, Mohicanu – sinucigașul care își ratează moartea, profesorul Pavel Dreptu – figură curioasă și caraghioasă, precum și câteva apariții cu atestare voit istorică, printre care cofetarul Capșa), contribuind la un “firesc” al sensurilor metaforice. Romanul mărturisește în mit o lume orientală a cărei senzualitate e topită în știința metanarațiunii, oferindu-ne măsura cuvenită a unui scriitor total. Concluzia: merită să vă “cazați” doar în “Hotel Universal”.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s