George Chiriac – „s-a zis cu noi”

al doilea final

Cine nu știe că e mai greu să-i mărturisești fetei de lângă tine iubirea în mod simplu decât prin subterfugii lingvistice? Un simplu “te iubesc”, șoptit fără emfază, atârnă infinit mai greu în ecuațiile și așa complicate ale iubirii. Ce treabă au însă toate astea cu George Chiriac? Păi au, și iată cum: am considerat mai întâi că ar fi potrivit să vorbesc despre o poezie suprarealistă, apoi despre un ultimatum liric în fața propriilor (in)decizii formulate odată cu al doilea volum de versuri – “s-a zis cu noi”, publicat la casa de pariuri literare. Mai mult, am dezvoltat un soi de argumentare rațională a valorizării discursului poetic. Aveam și de ce. L-am așezat între alții, apoi i-am reconturat plusurile pentru a-i prevesti un viitor fericit într-ale poeziei. Însă, după toate astea, mi-a plăcut teribil afirmația lui Răzvan Țupa de pe coperta a patra: “Îmi pare rău, nu pot să recomand poeme ale urii dezorientate.” Voi fi, la rândul meu, direct: prietene, ești nebun! Îți voi aștepta însă fiecare carte!
De obicei, criticii sunt îndrăgostiți de tehnicile literare pe care le așază sub lupă. Inventariază concepte literare la modă și taie în carne vie, acolo unde e cazul. Vor “o nouă etapă”, evident “superioară” – și alte barbarii din ăst fel. Nu merge însă și cu George Chiriac. Și e bine că se întâmplă așa: îmi și imaginez, peste timp, o antologie a versurilor sale – o poezie rotundă, care vehiculează în bună parte aceleași simboluri, se întinde între aceleași “limite”, trasate încă de la primul volum. “s-a zis cu noi” asigură în parte un alt unghi de vedere asupra aceluiași univers terifiant, în spațiul căruia poetul își autoechivalează existența cu un simbol devenit coșmar: “navighez tăcut pe străzile cu macadam / în față îmi iese un lup îmi taie // calea / dacă / mă cauți / ca o disperată / nu mă vei găsi / înghit lupi sunt înghițit de lupi sunt șeful haitei / presimt frigul care îmi va invada celulele iar / căldura corpului se va impregna în / vechile mele organe / colindă un bărbat cu plete pe străzile // înzăpezite ale berlinului / aproape turbat cu / spume la gură / navigând cu zăpada pe umeri” (“lupii berlinului”). În cadrul recenziei dedicate volumului anterior, consideram că „frica circulă prin subteran” e “cartea care îți vorbește despre imposibilitatea de a-ți conjuga prezența în limitele firescului. E poate pentru prima dată când am convingerea că o poezie a interioarelor și-ar multiplica înțelesurile dacă ar fi citită doar cu voce tare, hotărât, devenind astfel ea însăși semn al lipsei de orizont, plus incantație ritualică”. Toate acestea rămân valabile. Evident, a nu se înțelege totuși că cel de-al doilea volum nu aduce nicio noutate. Mai ales că simt cum, treptat, cuvântul îl va conduce pe George Chiriac și la experiențe epice. “s-a zis cu noi” are ceva din aluatul “nemaiîntâmplatului.” Imaginea lupului e și metafora ratării restabilirii unui echilibru cândva pierdut – “pe la miezul nopții bate cineva la ușă stau cufundat în balansoarul meu de lemn în timp ce în cameră respiră muzica boemă a lui boris ivan bate cineva la ușă iau în mână un cuțit îl ascund binișor la spate și deschid încet e lupul mic și rău mă tot căutase se sprijină într-o coasă apoi o ascute de limbă și o tot ascute mă privește fix în ochi mi te-am găsit îmi spune nu sunt acasă îi răspund” (“cine nu-i gata îl iau cu lopata”). Poezia ar putea echivala cu “memorii sfâșiate ascunse ca un copil în frigider”; e discurs al sensurilor inversate, un outer / inner univers ce își conjugă concretul în absența luminii. “Caleștile morții” sunt vehicule thanatice către universul acvatic al femeii-pereche: “ea locuia aici goală pușcă împărțind bule de aer în dreapta și-n stânga” (“subacvatic”); “mă etalez fricos lumina subacvatică / ce vine din frig chipul meu crud se / învinețește […] / mi-ai vorbit despre dragoste despre gândul apropierii / la doi metri sub pământ vocea ta / produce vibrații / port puloverul pe care mi l-ai dăruit crăciunul trecut / în miez de noapte / mușc din el / până țâșnește sângele” (”pulover”).
Muzica atonală a acestui volum scârțâie terifiant pe hologramele unui “bunker-poem”: “în cea mai noapte dintre nopți se / furișează lângă buncărul cel mai buncăr dintre buncăre / lupul trist cel mai lup trist / dintre lupii triști el are cea mai / ascuțită coasă / dintre acuțitele coase suflă ușor în trompeta flugelhorn / cea mai trompetă flugelhorn dintre / trompetele flugelhorn ronțăie ușa buncărului cel mai / buncăr dintre buncăre cu / colții cei mai colți dintre colți / ciocăne ușor cu ghearele / cele mai gheare dintre gheare frică a fricilor poftă a // poftelor instinct al instinctelor spune-i te rog / lupului aici intră doar cei ce nu pot ieși.”

Marius Manta

Reclame

2 gânduri despre „George Chiriac – „s-a zis cu noi”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s